A incetat razboiul de sase zile dintre Israel, Siria, Egipt si Iordania

news20.ro - revista presei online Revista presei online, stiri, sinteze, ziare, reviste


A incetat razboiul de sase zile dintre Israel, Siria, Egipt si Iordania

A incetat razboiul de sase zile dintre Israel, Siria, Egipt si Iordania
Trimite aceasta informatie pe Yahoo Messenger unui prietenComenteaza acest articolAboneaza-te la newsletter
Razboiul de Şase Zile (in araba حرب الأيام الستة, harb al-ayyām as-sitta, ebraica מלחמת ששת הימים, Milhemet Sheshet Ha‑Yamim , engleza Six-Day War sau Six Days' War) a fost un conflict armat intre Israel si alianta formata din statele arabe Egipt, Iordania si Siria. Acest razboi a durat intre 5 si 10 iunie 1967. In urma victoriei militare asupra coalitiei arabe, Israelul a ocupat Fasia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan si Cisiordania. Razboiul a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.

La inceputul anului 1967 observatorii politici nu considerau iminenta izbucnirea unui razboi intre Republica Araba Unita sub conducerea lui Gamal Abdel Nasser si Israel. Henry Laurens nu este de acord cu teoriile culpabilitatii unilaterale ale partilor beligerante, ci este de parere ca razboiul din 1967 a fost cauzat de erori diplomatice si strategice ale ambelor parti.

Tensiunea dintre Israel si vecinii sai arabi a crescut in mod continuu incepand din anul 1964, cand Israelul a deviat cursul Iordanului pe teritoriul sau si Siria a incercat la randul ei sa schimbe cursul afluentilor acestui rau. Demersurile siriene au esuat datorita bombardamentelor israeliene si lipsei de implicare a Iordaniei si a Libanului in conflict. In acea perioada nici unul din statele coalitiei arabe nu recunoscuse existenta statului Israel, dar au acceptat de facto situatia creata prin superioritatea Israelului din punct de vedere militar. In plus, statele arabe erau dezbinate de conflictul dintre fortele "progresiste" pro-sovietice si cele "conservatoare" care promovau interesele pro-occidentale. Israelul se simtea de mai mult timp periclitat de influenta Uniunii Sovietice. Siria sprijinea cu ajutorul Moscovei miscarile de gherila de pe teritoriul sau, care se orientau mai ales impotriva dominatiei israeliene asupra zonelor dintre Siria si Israel, demilitarizate in urma armistitiului din 20 iunie 1949. Itzhak Rabin, pe atunci comandantul Statului Major al armatei israeliene, a incercat printr-o politica militara agresiva sa consolideze aceasta hegemonie si sa transfere conflictul armat pe teritoriul Siriei, convins de suportul american si de diferentele insurmontabile dintre guvernul lui Nasser si partidul Baath care se afla la putere in Siria.

Palestinienii au devenit activi din punct de vedere politic si militar. Astfel, in anul 1964 a fost infiintata Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (OEP,) iar in 1965 au fost comise primele acte de terorism ale miscarii Fatah. Guvernele arabe au adoptat in diplomatie un ton anti-israelian mai militant, probabil si datorita presiunii palestiniene. Scopul actiunilor militare israeliene impotriva Siriei trebuie vazut si din perspectiva acestei evolutii, Siria fiind in aceea perioada principalul sustinator al intereselor palestiniene.

In conceptia lui Rabin in calitate de comandant al Statului Major al armatei israeliene, securitatea Israelului nu putea fi garantata decat printr-un acord de pace la care sa adere toate statele arabe. In lipsa unui asemenea acord, Rabin si Statul Major se considerau indreptatiti sa extinda spatiul controlat de Israel la nord pana la cursul raului Litani (de pe teritoriul actual al Libanului de sud), la est pana pe valea Iordanului si la sud pana la Canalul Suez, pentru a asigura apararea statului Israel. Se pare ca premierul Levi Eshkol nu a fost convins decat de extinderea pana la Litani, datorita importantei strategice a raului ca resursa hidrografica. In orice caz, acest plan nu ar fi putut fi pus in aplicare fara sprijin international. Intr-o situatie in care nici macar suportul militar american nu era o certitudine, dupa cum se dovedise in Criza Suezului, este deci putin probabil ca Statul Major israelian sa fi initiat cu de la sine putere ocuparea Cisiordaniei si a Peninsulei Sinai. In orice caz, in realitatea institutionala din Israel, nu armata ci guvernul civil este factorul care a luat deciziile politice si strategice. Israelul nu a efectuat miscari de trupe in acest sens, dar mobilizarea fortelor de rezervisti putea fi efectuata in scurt timp.

Totusi, la 13 mai 1967, Uniunea Sovietica isi avertizeaza aliatii de la Cairo si Damasc asupra iminentei unei invazii israeliene in Siria. Avertismentul se baza pe informatiile serviciilor secrete si isi gasea o anumita justificare atat prin amenintarile Israelului la adresa partidului Baath cat si prin doua incidente militare. La 13 noiembrie 1966, armata israeliana a atacat satul cisiordanian Samu sub motivul urmaririi adeptilor miscarii Fatah. La data de 7 aprilie 1967, aviatia israeliana a doborat sase avioane militare de tip MIG din aviatia militara a Siriei.

Ca urmare a avertismentului sovietic, incepand din 14 mai 1967, Egiptul a mobilizat unitati de lupta in Peninsula Sinai, dupa ce obtinuse fara mari impotriviri de la O.N.U. retragerea trupelor UNEF (United Nations Emergency Force). Aceste forte internationale supravegheasera pana atunci respectarea acordului de incetare a ostilitatilor provocate de Criza Suezului din 1956[7]. Prin evacuarea UNEF-ului s-au creat zone de tangenta directa intre cele doua armate, care puteau duce in scurt timp la o invazie egipteana a Israelului. Aceasta demonstratie de forta a Egiptului era in primul rand un avertisment la adresa Israelului, dar implicit avea si scopul de a convinge Iordania sa adopte o pozitie mai ferma in acest conflict.

Israelul s-a vazut astfel pus in situatia pe care a incercat sa o evite in 1956, fiind obligat sa accepte prezenta militara egipteana in apropierea granitelor sale. Temerile Israelului privind securitatea sa s-au materializat la 17 mai 1967, cand doua avioane egiptene de supraveghere, decolate din Iordania, au zburat deasupra reactorului atomic de la Dimona, fara a putea fi oprite de unitatile anti-aeriene israeliene. In urma acestui act de agresiune, guvernul israelian a luat in considerare eventualitatea unui atac aerian al Egiptului impotriva centralelor atomice israeliene precum si justificarea unui asemenea atac pe plan international. In aceste circumstante, guvernul israelian a ordonat armatei mobilizarea fortelor de rezerva.

La 22 mai 1967, Nasser a continuat politica de provocare beligeranta prin blocarea Stramtorii Tiran pentru transportul naval israelian. Aceasta blocada maritima a restabilit starea de fapt care in 1956 a dus la conflictul cu Israelul. De asemenea, Nasser a supraestimat puterea militara a Egiptului si a considerat ca Israelul este incapabil sa porneasca un razboi pe doua fronturi fara sprijinul efectiv al S.U.A., care din 1965 era implicata militar in conflictul din Vietnam. Se pare ca si in cadrul Statului Major egiptean au existat forte care au promovat o exacerbare a conflictului cu Israelul. Aceste forte elaborasera planurile unei operatiuni militare de ocupare a Desertului Negev, pentru a asigura legatura teritoriala cu Iordania

Statul Major General al Armatei Israeliene a incercat sa convinga guvernul israelian de necesitatea unei reactii militare la blocarea Stramtorii Tiran. Se pare ca acest incident a surprins armata israeliana, deoarece serviciile secrete nu reusisera sa recunoasca o finalitate in actiunile de multe ori contradictorii initiate de Nasser. Premierul Eshkol a cautat in continuare o solutionare a crizei pe cale diplomatica. Pe plan international, se intrevedea o atitudine critica fata de blocarea stramtorii, dar, initial, atat Washington-ul cat si Londra s-au exprimat impotriva unui razboi cauzat de aceasta blocare. De Gaulle a mers chiar mai departe si a declarat minstrului de externe israelian Abba Eban ca Franta se va opune partii care va declansa razboiul. Desi presedintele Johnson a asigurat Israelul de sprijinul american, Nasser a interpretat aceste reactii diplomatice drept o incurajare a politicii sale axate pe o confruntare menita sa slabeasca nu numai Israelul, ci si Arabia Saudita si Iordania ca aliati ai S.U.A. De aceea, Nasser a refuzat toate propunerile care vizau gasirea unui compromis cu privire la blocarea Stramtorii Tiran. Nu mai era demult vorba doar de interesele Israelului sau ale Egiptului, ci de chestiunea controlului asupra rezervelor de petrol si a potentialului financiar din Orientul Mijlociu. O implicare a S.U.A. sau a Marii Britanii in conflict de partea Israelului ar fi determinat o mai mare popularitate a nasserismului in lumea araba si implicit cresterea credibilitatii Uniunii Sovietice in regiune

Cronologia conflictului militar
5 iunie - Fortele aeriene israeliene bombardeaza simultan incepand de la ora 7.45 unsprezece baze aeriene egiptene, distrugand astfel o mare parte din aviatia militara a Egiptului.

6 iunie - Trupele israeliene ocupa Fasia Gaza. Unitati israeliene de tancuri patrund in Peninsula Sinai.

7 iunie - Israelul cucereste malul stang al Iordanului si partea de est a Ierusalimului, care va fi anexata Israelului pe data de 27 iunie 1967.

8 iunie - Tancurile israeliene ajung pana la Canalul Suez, desi fortele egiptene erau mult superioare numeric celor israeliene in aceasta zona de conflict. Egiptul capituleaza.

9 iunie - Fortele armate israeliene ataca Siria si cuceresc dupa lupte grele mare parte din Platoul Golan, inclusiv orasul Quneitra (Al Qunaytirah'). Gamal Abdel Nasser, presedintele Egiptului, isi declara demisia, dar isi va retrage peste o zi aceasta declaratie, in urma demonstratiilor masive in favoarea sa.

10 iunie - Incetarea ostilitatilor. Dupa razboi Israelul domina un teritoriu de aproape patru ori mai mare decat la inceputul razboiului. 400.000 palestinieni se refugiaza in Iordania.


Nume
Comentariu
1. La 17-Mai-2010 16:04:18, emanuel a spus:

evreii vor ramane vesnic in picioare.dumnezeu este cu ei.TRAIASCA ISRAELUL.

2007-2011 News20.ro --