Batalia de la Lechfeld: Otto cel Mare ii infrange definitiv pe unguri

news20.ro - revista presei online Revista presei online, stiri, sinteze, ziare, reviste


Batalia de la Lechfeld: Otto cel Mare ii infrange definitiv pe unguri

Batalia de la Lechfeld: Otto cel Mare ii infrange definitiv pe unguri
Trimite aceasta informatie pe Yahoo Messenger unui prietenComenteaza acest articolAboneaza-te la newsletter
Batalia de la Lechfeld (10 august 955) a fost o batalie intre armata imparatului Otto cel Mare, si o armata maghiara condusa de harka Bulcsú, Lehel si Súr.

Batalia s-a incheiat cu victoria germanilor, punand astfel capat incursiunilor maghiare in centrul Europei.

Lechfeld este o campie inundabila, care se intinde de-a lungul raului Lech, la sud de Augsburg.

Otto I cel Mare (n. 23 noiembrie 912 – d. 7 mai 973), fiul lui Henric I regele germanilor si a Matildei von Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege al germanilor si primul imparat al Sfantului Imperiu Roman. (Cu toate ca Charlemagne a fost incoronat imparat in 800, imperiul sau a fost impartit intre nepoti, si ulterior asasinarii lui Berengario in 924, titlul imperial a ramas vacant pentru aproape 40 de ani.)

Otto i-a urmat tatalui sau ca rege al germanilor in 936. Ceremonia incoronarii s-a tinut la catedrala din Aachen, fosta capitala a lui Carol cel Mare. Dupa istoricul saxon Widukind de Corvey, la banchetul de incoronare, el i-a avut pe ducii de Franconia, Suabia, Bavaria si Lorena, ca servitori personali: Arnulf I de Bavaria ca maresal (sau sef al grajdurilor), Herman de Suabia ca paharnic (latina pincerna sau buticularius), Eberhard III de Franconia ca senesal si pe Gilbert de Lorena ca sambelan. Astfel si-a aratat, chiar de la inceputul domniei, ambitiile de a fi succesorul lui Carol cel Mare, a carui linie de succesiune incetase in 911 si de a nu se lasa dominat de clericii bisericii germane. Otto intentiona, prin controlul bisericii, sa fie conducatorul unui imperiu teocratic. Biserica ii oferea bogatie, recunoastere, prestigiu. Otto promitea bisericii protectie contra abuzurilor nobililor locali si implicare in actul guvernarii.

In 938, la Rammelsberg in Saxonia, au fost decoperite bogate zacaminte de argint. Aceste bogatii minerale i-au asigurat lui Otto posibilitati materiale mari, necesare pentru a-si infaptui opera politica.

Primii ani de domnie au fost marcati de revolte ale seniorilor locali. In 938, Eberhard, noul duce de Bavaria, a refuzat sa-i plateasca lui Otto birul de omagiu. Cand Otto l-a destituit, inlocuindu-l cu unchiul sau Berthold, Eberhard s-a revoltat, impreuna cu cativa nobili saxoni, care au incercat sa il destituie pe Otto in favoarea fratelui sau mai mare Thankmar (fiul lui Henric I cu prima sotie). Otto l-a invins si ucis pe Thankmar in 936, dar revolta a continuat anul urmator, cand Gilbert, Duce de Lorena, a jurat supunere regelui francez Ludovic al IV-lea. In acelasi timp, Henric, fratele mai mic al lui Otto, conspira cu arhiepiscopul de Mainz sa il asasineze. Rebeliunea s-a sfarsit in 939 cu victoria lui Otto in batalia de la Andernach, unde au cazut in lupta ducii de Franconia si de Lorena. Henric a fugit in Franta, iar Otto a raspuns sprijinindu-l pe Hugh cel Mare in campania militara impotriva regelui francez. In 941 Otto si Henric s-au impacat prin eforturile mamei lor, iar in 942 Otto isi retrage trupele din Franta dupa ce Ludovic i-a recunoscut suzeranitatea asupra Lorenei.

Pentru a preveni pe viitor alte revolte, Otto a aranjat ca demnitatile importante in regat sa fie detinute de membri apropiati din familie. A pastrat ducatul de Franconia ca domeniu personal pana in 944. L-a casatorit pe fiul sau Liutdolf cu Ida, fiica ducelui Herman de Suabia si a mostenit ducatul acestuia cand Herman a decedat in 947. Un aranjament similar l-a facut cu Henric, devenind astfel si duce de Bavaria in 949.

In acea perioada, Italia a cazut in haos. Dupa moartea (950, posibil prin otravire, a lui Lothar de Arles,tronul italian a fost mostenit de Adelaide, fiica, nora, si vaduva ultimilor trei regi ai Italiei. Un nobil local, Berengar de Ivrea, s-a autodeclarat rege al Italiei, rapind-o pe Adelaide si incercand sa-si legitimizeze tronul, fortand-o sa se marite cu fiul sau Adalbert. Adelaide a reusit sa fuga la Canossa de unde a cerut interventia germana. Luitdolf si Henric, independent, au invadat nordul Italei pentru a profita de situatie, dar in 951 Otto a intrat cu trupe in Italia fortandu-l pe Berengar sa-i jure supunere si apoi, fiind vaduv din 946, casatorindu-se cu Adelaide.

Acest mariaj a declansat alta revolta. Cand Adelaide a nascut un fiu, Liutdolf a inceput sa se teama pentru pozitia sa de mostenitor al lui Otto si in 953 a declansat o rebeliune armata impreuna cu Conrad cel Rosu si cu Arhiepicopul de Mainz. Otto a inceput o campanie militara de restabilire a autoritatii in Lorena, dar a fost capturat in timp ce ataca orasul Mainz, iar pana anul urmator, rebeliunea s-a extins in tot regatul. Conrad si Luitdolf s-au aliat cu maghiarii. Frecventele raiduri maghiare in sudul Germaniei in 954 i-au convins pe nobilii germani sa convoace Dieta la Auerstadt. Conrad si Luitdolf au fost deposedati de titluri iar autoritatea lui Otto a fost restabilita. In 955, Otto si-a consolidat autoritatea spulberand fortele maghiare in vestita Batalie de la Lechfeld.

O componenta importanta a politicii sale interne a fost intarirea autoritatii eclesiastice, in principal a episcopilor si abatilor, facandu-i astfel pe nobilii laici sa se teama de micsorarea puterii lor. Pentru a controla forta Bisericii, Otto a recurs la trei prerogative. Prima a fost investitura de catre imparat cu simbolurile puterii lor religioase, facandu-i astfel vasali. "In aceste conditii alegerea clericilor a tins sa devina o formalitate in imperiul Ottonian,iar regele a umplut locurile vacante din ierarhia bisericeasca cu rude si cu clerici loiali care au fost apoi numiti sa conduca marile manastiri " (Cantor, 1994 p213).

A doua prerogativa a fost cea a proprietarului constructiilor bisericesti. In dreptul german, orice constructie facuta pe teritoriul apartinand unui nobil, apartinea acelui nobil daca nu cumva se specifica in mod expres altceva. Otto si-a afirmat drepturile de proprietar asupra multor manastiri si abatii.

A treia prerogativa a puterii ottoniene a fost sistemul advocatului (German Vogt). Advocatul era un manager laic al proprietatilor bisericesti care beneficia de un anume procent din veniturile agricolea, avea responsabilitatea mentinerii ordinii si isi detinea pozitia doar pe timpul domniei imparatului caruia ii servea.

Otto a daruit mosii bisericii, peste care autoritatile laice nu detineau nici macar dreptul de jurisdictie. In tinuturile cucerite de la venzi si de la alte popoare slave de pe frontiera estica, a fondat noi episcopate si abatii.

Din cauza ca Otto numea personal episcopii si abatii, autoritatea sa a crescut si mai mult iar rangurile superioare din biserica germana formau un fel de birocratie subordonata imparatului. Conflictul acestei birocratii eclesiastice cu succesorii lui Otto si puterea crescanda a papalitatii in timpul reformelor gregoriene au dus la slabirea autoritatii centrale in Germania.

Imediat dupa anul 960, Italia se gasea intr-o stare de agitatie politica iar cand Berengar a ocupat statele papale din nord, Papa Ioan al XII-lea a cerut ajutorul lui Otto. Acesta s-a reintors in Italia si la 2 februarie 962, papa l-a incoronat ca imparat. (Translatio imperii.) Zece zile mai tarziu, au ratificat Diploma Ottoniana, prin care imparatul a devenit garantul independentei statelor papale.

Dupa ce Otto a parasit Roma si a recucerit Statele papale de la Berengar, papa Ioan a inceput sa se teama de puterea imperiala si a trimis solie maghiarilor si bizantinilor, cu apelul de a forma o alianta impotriva lui Otto. In noiembrie 963, Otto s-a intors la Roma si a convocat un sinod al episcopilor care l-a depus pe Ioan si l-a ales pe Papa Leon al VIII-lea. Dupa ce Otto a parasit Roma a izbucnit un razboi civil intre partizanii sai si partizanii fostului papa Ioan. Ioan s-a reintors in forta la Roma, prigonindu-i pe cei care l-au depus si obligandu-l astfel pe Otto sa se intoarca in graba in iulie 964. Intre timp decedase Papa Ioan al XII-lea si urcase pe scaunul pontifical Papa Benedict al V-lea. Cu acesta ocazie, Otto a obtinut promisiunea cetatenilor Romei de a nu alege vreun alt papa fara aprobarea sa.

Otto a mai dus cateva campanii militare nereusite in Italia intre 966–972. In 967, a daruit ducatul de Spoleto lui Pandulf Cap-de-fier, print de Benevento si Capua, un puternic aliat italian. In anul urmator (968) Otto a lasat asediul orasului Bari in sarcina lui Pandulf, dar ducele aliat a fost capturat in batalia de la Bovino de catre bizantini. In 972, imparatul bizantin Ioan I Tzimisces a recunoscut titlul de imparat al lui Otto si a fost de acord cu o casatorie intre fiul si mostenitorul lui Otto, Otto II si nepoata sa Theophano. Pandulf a fost eliberat.

La moarte, in 973, a fost inmormantat langa prima sa sotie Edith de Wessex in catedrala din Magdeburg.
Nume
Comentariu
Nu exista comentarii la acest articol / Comenteaza tu

Abonare newsletter





S-a intamplat astazi

Cele mai citite stiri

© 2007-2011 News20.ro --