​M-a ”spart” la gură. Ne-am înjurat că n-am pus Pin-ul corect / Pe mine cine mă apără?

Pe mine cine mă apără? E întrebarea pe care mi-o pun zilnic. Polițistul lasă drogatul să conducă în Vamă. La Crevedia sari cu butelia în aer, ca racheta. La Călimănești te arzi ca tuciu. La București ești ars la buzunare de Guvern. Nervii sunt întinși la maxim. Așa că mi-a sărit muștarul pe UBER. Problema? adresa nu se ia la adresă, se ia la PIN. Eh, să mori tu? Să mori sufocat de PIN!

Mașini Uber și taxiuri în BucurestiFoto: Alamy / Profimedia

Am ajuns grădiniță. Deschid aplicația! S-a deschis? S-a.

În căsuță scriu adresa mea / citesc adresa pe litere. Pun, apoi, adresa de destinație, în căsuța de dedesubt. Aștept. Cică vine UBER-ul în 3-4 minute. Cobor din casă. Stau pe stradă. Cuminte. Nu vine. Nu vine. Apoi, apare în aplicație că cică să umblu 2 minute până la locul de urcare. Nu-nțeleg de ce să merg la un loc de îmbarcare când eu sunt la locul de îmbarcare. Pănă la urmă, înțeleg locul meu de îmbarcare e un loc unde șoferul nu poate opri fără să încurce circulația.

În sfârșit, alaltăieri a fost spectacol maxim. Așteptam. Și așteptam.

Aplicația UBER arăta că șoferul e la destinație. Bă, mi se taie respirația! Mă iau la rost! Incapabilule nu ești în stare de nimic. Deja mă luasem la ceartă cu Sinele, să-mi bag picioarele.

“Eu sunt la destinație!” urlu furios Sinelui.

Mă sună șoferul. Se bagă și el în dezbatere. ”Sunt la locul de îmbarcare” zice.

Zic ”Sunt eu la locul de îmbarcare”.

Zice ”Nu sunteți!”

Zic: ”Ba nu sunteți dvs..”

“Ieșiți pe stradă să vă văd.” Zice. Sar. Țopăi. Să mă vadă.

Zice: Vă văd! NU sunteți la locul de îmbarcare! Decide el.

Mă uit în jur, UBER-ul era vizavi. Și mi se pune pata.

Știam replica: ”domle, am venit la PIN, dumneavoastră sunteți la adresă.”

Băi, UBER unde draci să fiu? Pe gard ca ciorile? ”Domle, puneți PIN-ul cu mâna când sunteți unde sunteți!”

Ne ciorăvăim minute întregi pentru un nenorocit de PIN. Am ajuns să ne certăm pe PIN, vi se pare că suntem normali? M-a “spart” la gură șoferul. Ce-am înjurat, ce-am drăcuit. M-am jignit că nu știu să pun PIN-ul cu măna.

Eu nu mai am adresă, nu mai am un nume.

Eu nu mai iau UBER dintr-un punct în altul. NUUUUU.

Identitatea mea există doar dacă pun PIN-ul corect cu mâna.

Șoferul o ține că el este corect, că are o sculă obiectivă.

Că se ia după PIN.

Eu mă simt înjosit, călcat în picioare de acest roboțel de la volan, acest om fără inimă care are PIN în loc de creier.

PIN-ul încă o formă de ceartă? încă un motiv de bălăcăreală? DA! M-a “spart” la gură. Oare nu am luat-o razna cu ajutorul acestor roboței pe care-i luăm prea în serios? Oare nu am început să uităm că suntem oameni, înțelegători. Dar, problema PIN-ului mă răcăie și mă întreb: dacă nu am fost niciodată oameni unul cu celălalt, așa obiectiv vorbind, ca o prezență constantă? Ci am fost mereu în bătaia vântului, după toane. Dacă Binele este Subiectiv. Un PIN al lui UBER este un fapt OBIECTIV care ar trebui să ne disciplineze, nu? – cum zice șoferul.

Este PIN-ul binele civilizator între 2 fiare gata să se sfârtece? Ce-am ajuns, Doamne, ce-am ajuns!

Nu cumva l-am înlocuit pe însuși Dumnezeu cu un PIN. Tu, Dumnezeule, nu mai contezi, ești un PIN. PIN-ul pus cu măna ne ocupă viața. Dumnezeul la care ne închinam tot cu mâna este uitat, prăfuit. Crucea pe care ne-o facem cu trei degete era legătura noastră cu Dumnezeu. Te păstrai într-o relație cu necunoscutul… ce-o fi, mă apără Dumnezeu, dacă mă-nchin cu 3 degete, în formă de cruce. Acum, vai de mine, deștele sunt ocupate cu PIN-ul nu ne mai facem cruce. Dumnezeu e un PIN. Îl punem corect? Ne-am scos. PIN-ul e magie! Ne dă identitate.

Vai de tine! Ah, să nu uit, UBER și Taxi aceeași mizerie.

Cât am visat la trasport civilizat, fără hârburi în trafic, fără manele, fără electronice, fără șoferi puturoși la miros. UBER=TAXI acum, într-o seară spre casă mi-am luat seară evanghelică, în alta, prezicătorii lui Pește mi-au arătat soarta mea de Berbec. Ce să mai spun de muzica electronică, pentru spălat pe dinți. E o invazie de proaste maniere, de îndobitocire. Șoferul de UBER știe Totul și-ți împute capul cu dobitociile lui. Aflu cum s-a căsătorit și a divorțat de Măgduța. Aflu cum “prosta dracului” nu-l aștepta în pragul casei dând din fund.

Ajuns în acest punct. Trebuie spus: PIN-ul este singura dovadă că UBER mai există, deci. Că e UBER.

Toate belelele reclamate la fostele taxiuri, acum 5 ani, sunt aici la UBER. Și PIN-ul e singura dovadă de existență a lui UBER. Și tocmai pe ăla trebuie să te chinui să-l pui cu măna. Cu deștul tău. Altfel, dacă nu pui PIN-ul cu mâna nu mai ești, te dizolvi.

Pe mine cine mă apără? E întrebarea pe care mi-o pun zilnic.

Polițistul lasă drogatul să conducă în Vamă. La Crevedia sari cu butelia în aer, ca racheta. La Călimănești te arzi ca tuciu. La București ești ars la buzunare de Guvern. Nervii sunt întinși la maxim. Așa că mi-a sărit muștarul pe UBER. PIN-ul UBER m-a “spart” la gură.

Din aceeași serie de scandal:

CHATGPT, prostiile noastre de-o viață refulează pe CHATGPT