Despre ce este cartea „Numele meu e Nevinovăție”
Shiva Rahbaran a părăsit Iranul când avea 13 ani, în timpul războiului cu Irak. S-a stabilit în Germania, unde a studiat literatura și științele politice la Düsseldorf, apoi a mers în Anglia, unde a obținut un doctorat la Oxford University, iar din 2013 locuiește la Londra.
Ideile sale sunt prezente și în „Numele meu e Nevinovăție”, romanul ei de debut, apărut la Humanitas Fiction, în traducerea lui Carmen Pațac. Povestea este expusă din perspectiva naratoarei Massoumeh, o tânără de 18 ani executată în Teheran în 1982, care descrie post-mortem evenimentele care au condus la destinul ei tragic.
Practic, cititorii devin părtași la istoria intimă a unei familii, de la începutul secolului XX până în 1982, practic de la detronarea șahului Mohammad Reza Pahlavi și revoluția din 1979, până la consecințele regimului totalitar instalat de Ruhollah Khomeini. Acțiunea nu este redată didactic sau moralizator, ci reușește să te includă drept martor, cu ajutorul a trei surori, la modul în care o familie este roasă pe interior, atunci când apare radicalizarea politică.
„Ce văd europenii la știri nu este Iranul adevărat”
– Romanul pornește de la o poveste personală, legată de mătușa dumneavoastră, care a fost arestată și executată după Revoluția Islamică din Iran. Ne puteți povesti contextul acestei povești?
– Shiva Rahbaran: Am crescut într-o familie numeroasă din clasa de mijloc, cu mulți unchi și veri și multe mătuși. La fel ca multe alte familii de acest tip, și a mea a susținut revoluția din 1979, care a fost alimentată de diferite narațiuni și ideologii. Unii își doreau mai multe reforme și libertăți, în timp ce alții îl considerau pe Șah o marionetă a imperialismului american și doreau înlăturarea ordinii politice occidentalizate și pro-americane.
După victoria revoluției și epurarea sângeroasă a funcționarilor și militarilor vechiului regim, între revoluționari a izbucnit o luptă sângeroasă pentru putere, care a dus la valuri de proteste, reprimări brutale și execuții în masă.
Când aveam unsprezece ani, cea mai tânără mătușă a mea, care participase atât la revoluția anti-Șah din 1979, cât și, ulterior, la protestele anti-Khomeini, a fost arestată și executată; avea doar 18 ani. Datorită vârstei ei fragede, era foarte apropiată de noi, nepoatele și nepoții ei. Pierderea ei tragică a zguduit și a schimbat familia din temelii, până în ziua de astăzi. Soarta noastră a fost împărtășită de zeci de mii de familii iraniene și a făcut astfel parte dintr-o traumă colectivă.
Când îmi scriam povestea pentru a descoperi adevărul despre ceea ce se întâmplase, am avut la dispoziție mult material provenit dintr-o multitudine de experiențe care fuseseră povestite și repovestite de oameni, ca o modalitate de a se împăca cu suferința lor. Ceea ce mă interesa cel mai mult era modul în care toate acele familii reușiseră să păstreze aparența unei normalități. Am continuat să trăim o viață normală, mergeam chiar și la schi sau luam lecții de balet și gimnastică, în timp ce ne adaptam în liniște noilor restricții, care făceau spațiul pentru un asemenea stil de viață din ce în ce mai îngust. Cumva, oamenii au reușit să-și continue viața, în ciuda întregii dureri, a represiunii și a catastrofei.
– Ați plecat din Iran la vârsta de 13 ani. Pe măsură ce ați crescut, cum v-a format experiența exilului și cum descrieți astăzi legătura pe care o aveți cu țara dumneavoastră natală?
– Am înțeles ce însemna să fii iranian abia când am fost nevoiți să părăsim țara, asemenea peștilor care își dau seama că trăiesc în apă abia când sunt scoși din ea! În același timp, am devenit străini care nu mai erau la fel de bineveniți pe cât ne așteptam. Poveștile pe care ni le spuneau părinții noștri (care, la fel ca mulți iranieni, fuseseră trimiși să studieze în Occident în anii ’50, ’60 și ’70) despre europenii primitori ne-au părut dintr-odată neadevărate. Ca exilați post-revoluționari, nu mai eram bineveniți.
În Germania, frații mei și cu mine am urmat cursurile unei școli americane, pentru că părinții noștri, asemenea majorității iranienilor, sperau că acest lucru ne va ajuta să emigrăm în SUA. În schimb, a adăugat încă un strat al străinătății.
Am trăit șocul, teama, tristețea și furia provocate de statutul nostru de „outsideri” și am reacționat în moduri contradictorii. Unii dintre noi s-au asimilat și au încercat să fie cât mai europeni posibil, îndepărtându-se astfel de identitatea lor iraniană și chiar interiorizând xenofobia. Ne prefăceam chiar că accentul nostru persan era franțuzesc.
Alții au îmbrățișat cultura iraniană și persană, devenind ambasadori ai Iranului „adevărat”, Iranul neoficial care exista înaintea Republicii Islamice și dincolo de ea. Eu, în cea mai mare parte, dar nu întotdeauna, am făcut parte din ultima categorie. Astăzi, relația mea cu Iranul este profund modelată de această responsabilitate, mai ales pe măsură ce acest Iran neoficial continuă să se dezvolte chiar în interiorul țării. Vreau ca europenii să știe că ceea ce văd la știri nu este Iranul adevărat.
„Încă încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat”
– În carte spuneți că ați pornit de la întrebarea „Ce s-a întâmplat? Cum s-a ajuns aici?”. Dacă ar fi să răspundeți astăzi, după tot procesul de documentare și scriere a romanului, ce s-a întâmplat?
– Încă încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat și există multe explicații pentru asta. Ceea ce scriu în cartea mea este că atmosfera revoluționară de la sfârșitul anilor ’70 le-a oferit multor oameni, precum celor trei protagoniste, atât un sentiment al scopului, cât și o stare de entuziasm. Le-a oferit o cauză în jurul căreia să se unească.
Se ciondănesc și se ceartă între ele pentru orice lucru mărunt, dar când vine vorba de a scrie sloganuri pe ziduri sau de a organiza logistica participării la demonstrații, lucrează ca o echipă bine pusă la punct! Simt că au un grad mare de inițiativă și putere de acțiune, și realizează că au fost folosite, abia după ce cele mai reacționare și întunecate forțe ale societății au umplut vidul de putere creat de plecarea Șahului.
O mare parte din cultura intelectuală din Iran era puternic influențată de stânga, unde rezistența însemna din ce în ce mai mult opoziție față de SUA. Prin urmare, organizațiile marxiste și grupările lor armate au câștigat influență. Iranul avea însă problema suplimentară a clerului revoluționar, care respingea, de asemenea, ordinea capitalistă liberală.
Elemente ale clerului au dezvoltat relații cu grupări marxiste militante din Orientul Mijlociu, împărtășind opoziția față de SUA și Israel, și față de regimurile considerate aliate ale acestora, precum monarhia iraniană. Aceste rețele au contribuit la radicalizarea și militarizarea a ceea ce începuse ca o mișcare pentru reformă. Astfel, după ce armata națională și-a declarat neutralitatea, iar Șahul a părăsit Iranul, aceste grupări armate bine instruite i-au epurat pe majoritatea celor care li se opuneau și și-au jurat loialitatea față de islamiști și Liderul lor Suprem, Ayatollahul Khomeini.
– În roman vedem cum politica și radicalizarea ajung să distrugă o familie din interior. Cum priviți astăzi idealurile tinerilor iranieni din 1979 și speranțele lor pentru o societate nouă, în comparație cu realitatea Iranului de astăzi?
– Contrar interpretării economice marxiste larg răspândite, Revoluția iraniană nu a izvorât în primul rând din sărăcie sau din incapacitatea statului de a răspunde nevoilor economice. Economia Iranului, urbanizarea, educația și clasa de mijloc s-au extins rapid în anii ’60 și ’70.
Alimentată de veniturile din petrol, economia planificată a înregistrat o creștere anuală a PIB-ului de aproximativ 10%. Sloganurile radicale care cereau moartea Șahului și abolirea statului au apărut, în principal, în ultimele luni dinaintea victoriei revoluției.
Inițial, majoritatea oamenilor cereau reforme, nu distrugerea statului. Unii doreau să limiteze puterea Șahului, mai multă transparență și introducerea unor libertăți politice și a unei participări politice mai mari; alții susțineau abolirea monarhiei și instaurarea unei republici.
Mulți, însă, se opuneau politicilor de modernizare și secularizare ale Șahului, considerându-le o „permisivitate” excesivă și o occidentalizare. În schimb, cereau o mai mare „curățenie morală”, despre care credeau că fusese subminată.
La fel ca stânga, mulți respingeau, de asemenea, legăturile strânse ale Șahului cu Occidentul și cu aliații acestuia din regiune. Multe dintre revendicările revoluționarilor au fost îndeplinite, dar nicidecum în felul în care se așteptaseră sau speraseră.
Monarhia a fost înlocuită de o teocrație represivă, în care alegerile sunt puternic restricționate, iar puterea se află în mâinile clerului și ale Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC). În prezent, legile bazate pe sharia restrâng libertățile individuale, în special în cazul femeilor și copiilor, în timp ce disidența poate duce la închisoare sau execuție. Opoziția față de „imperialismul” american a implicat finanțarea pe scară largă a terorismului și a grupărilor armate din străinătate, contribuind la sancțiuni internaționale și dificultăți economice. Între timp, delapidările, corupția, represiunea și declinul economic au sărăcit majoritatea populației și au obosit-o psihic, ceea ce a afectat și mai mult viitorul Iranului.
„Comunicarea dintre guvernele democratice și oameni trebuie să continue”
– Povestea dumneavoastră arată și cât de ușor pot fi atrași oamenii, mai ales cei tineri, de idealuri și promisiuni care se dovedesc ulterior false. Privind lumea de astăzi, unde vedem din nou astfel de forme de manipulare, cum credeți că putem recunoaște și combate aceste mecanisme?
– Privind retrospectiv, nu știu cum ar fi putut fi împiedicați tinerii (precum cele trei surori din romanul meu) să devină radicalizați. Anii ’70 au fost o perioadă în care idealurile anticapitaliste și anticonsumeriste erau puternic răspândite în cea mai mare parte a lumii.
Aceste idealuri nu erau neapărat rele, dacă ar fi fost concepute ca un mecanism de corectare a direcției capitalismului. Mulți politicieni și filosofi, precum președintele Carter și Michel Foucault, considerau doctrina islamică șiită întruchipată de Khomeini drept o „a treia cale”, o modalitate de a contracara atât consumerismul, cât și marxismul susținut de sovietici prin intermediul spiritualității.
Susținătorii lui Khomeini puteau să-i ascundă ideologia jihadistă în spatele ideii de renunțare la puterea lumească, propagată de mulți savanți șiiți, și să-l prezinte drept Gandhi musulman. În acest fel, islamul șiit era prezentat drept „în mod intrinsec” secular.
HotBooks
Citește despre cărțile care pun actualitatea în context și împrospătează-ți lista de lectură.
Abonează-te la Newsletter
HotBooks
Citește despre cărțile care pun actualitatea în context și împrospătează-ți lista de lectură.
Felicitări! Te-ai abonat la „HotBooks”.
Abonat
Confirmă abonarea pe e-mail.
Apasă pe linkul din email pentru a primi edițiile.
Dar lucrurile s-au dovedit a fi altfel. Ideologia islamistă și marxismul puteau fuziona și erau alimentate de retorica anti-SUA și anti-Israel, larg răspândită în regiune. Grupări teroriste, precum OEP și Hezbollah, finanțate din petrodolarii lui Gaddafi și ai lui Saddam Hussein, au intrat în discursul revoluției din 1979, iar lucrurile au luat direcția pe care au urmat-o până în prezent.
Așadar, nu știu ce le-aș fi spus tinerilor mei în urmă cu cincizeci de ani. Dar, privind lumea de astăzi, cred că negocierile și comunicarea dintre guvernele democratice și oameni trebuie să continue. Beneficiile societăților deschise, în care valorile liberale, umaniste și seculare definesc ordinea politică, ar trebui să fie larg răspândite.
Elitele intelectuale trebuie să demonstreze că politica este un domeniu al statului de drept și al posibilităților, mai degrabă decât unul condus în primul rând de furie sau romantism. În același timp, instituțiile trebuie să rămână conștiente de „paradoxul toleranței” societății deschise, așa cum a numit Karl Popper acest concept, și să poarte discuții transparente despre măsurile prin care pot fi detectate și contracarate manipulările, înainte ca acestea să se răspândească pe scară largă.
– Povestea din roman este spusă din perspectiva unei fete care a fost executată. Cum era viața femeilor din Iran înainte de Revoluția Islamică din 1979 și ce s-a schimbat pentru ele după venirea noului regim?
– Ceea ce majoritatea oamenilor din Occident nu știu este că dorința de modernitate și emancipare a femeilor, în ciuda reacțiilor brutale din partea clerului și aristocrației, s-au manifestat în paralel cu mișcările din Occidentul anilor 1840. În anii 1850, poeta Tahira Qurrat-al-Ayn, o pionieră a feminismului, a renunțat public la Islam, s-a convertit la credința Babi și și-a dezvelit chipul.
Deși a fost ucisă pentru aceste „crime”, ea i-a inspirat pe mulți bărbați și femei să ceară libertăți mai mari. Mișcarea feministă a căpătat amploare în timpul Revoluției Constituționale din 1906, care a limitat puterile monarhiei și ale clerului printr-un parlament nou înființat și a contribuit la secularizarea Iranului.
În anii 1960 și 1970, secularizarea, învățământul obligatoriu și egalitatea în fața legii au consolidat drepturile femeilor. Programele de alfabetizare și de asistență medicală, precum și drepturile de vot și electorale, au extins dramatic participarea femeilor la viața profesională, culturală și politică.
Romanul meu descrie modul în care aceste politici le-au oferit femeilor posibilitatea de a juca un rol major în revoluția din 1979, făcând opresiunea lor postrevoluționară cu atât mai profundă. La doar patru săptămâni după victoria revoluției, femeile au organizat prima demonstrație majoră împotriva regimului.
Rezistența femeilor a încetinit islamizarea, dar nu a putut să o împiedice. Hijabul obligatoriu a fost introdus aproximativ optsprezece luni mai târziu, în timp ce legea Sharia le-a privat pe femei de multe dintre protecțiile juridice și a impus tutela masculină. Cu toate acestea, femeile și-au păstrat dreptul de vot și dreptul la muncă (dacă tutorii lor legali le permit) și și-au continuat lupta pentru egalitate până în ziua de astăzi.
„Iranienii au reușit întotdeauna să supraviețuiască”
Povestea dumneavoastră ne duce și către realitatea actuală a femeilor din Iran, inclusiv către cazul Mahsa Amini și mișcarea „Femei, Viață, Libertate”. Credeți că rădăcinile acestei revolte se află în ceea ce s-a întâmplat după 1979?
– Văd rădăcinile tuturor mișcărilor anti-regim din Iran din ultimii peste treizeci de ani, inclusiv ale mai recentei Mișcări Mahsa, în Revoluția Constituțională emancipatoare din 1906. A fost mișcarea „Ur”, care i-a reunit pe iranieni din toate categoriile sociale pentru a îndrepta statul-națiune iranian către modernitate, prin limitarea absolutismului monarhic și restrângerea influenței clerului asupra unor domenii vitale precum dreptul, finanțele și educația.
Mi-aș dori ca lumea să privească Iranul dincolo de lentila unui moment istoric de scurtă durată, uneori nu mai lung decât o postare pe TikTok, și a titlurilor de știri concepute pentru a atrage clickuri, și să-i recunoască lupta persistentă, succesele și eșecurile începând cu anii 1840, în același mod în care recunosc ceea ce se întâmpla în cea mai mare parte a lumii europene și americane, și anume lupta pentru valorile liberale și pentru construirea unui stat modern în propriile lor condiții.
– Pentru generațiile care nu au trăit Revoluția Islamică și care cunosc Iranul mai ales prin știrile actuale, ce credeți că este cel mai important lucru pe care ar trebui să îl înțeleagă despre această țară și despre oamenii ei?
– Ar trebui să înțeleagă că, de-a lungul istoriei sale lungi și tumultuoase, iranienii au reușit întotdeauna să supraviețuiască și să reziste unor amenințări existențiale similare regimului islamic, recurgând la mileniile lor de civilizație și cultură. Arta, muzica, literatura și, mai recent, cinematografia nu au fost doar un refugiu în care să se păstreze și să se conserve pe sine, până când vremurile rele au trecut, ci și mijloace de adaptare la circumstanțe, cât și de schimbare a acestora în propriul avantaj. Astăzi, prezența unei diaspore iraniene numeroase și vocale, și multitudinea de documentare, filme, opere de artă, literatură și elemente de cultură iraniene, de dinainte și de după 1979, le oferă tinerilor din Occident o perspectivă destul de bună asupra Iranului real, neoficial; Iranul care, în mare parte, a trebuit să intre în clandestinitate, dar care devine din ce în ce mai vizibil, mai ales de la Revolta Mahsa.
