Interviu cu actrița Maria Popistașu despre filmele românești din ultima perioadă: „Este cel mai bun moment de până acum pentru femeile „trecute de 40”​

spot_img

Știri din aceeași categorie

DISTRIBUIE!

​Maria Popistașu este genul de actriță pe care o vezi și o ții minte. Talentul prin care-și asumă personajele reușește să o fixeze în ochii privitorului și nu-l lasă indiferent. Cel mai recent rol al ei, Ilinca din filmul „Taximetriști”, a avut același impact asupra publicului, ba chiar a popularizat întrebarea – „ești șmecher sau papagal?”

Maria Popistașu alături de actorul Rolando MatsangosFoto: Maria Popistașu/ Arhiva personală

Maria Popistașu a jucat pe scena Teatrului Național București încă din facultate, dar în 2004 a debutat ca actriță în mini-seriile străine „Gunpowder, Treason & Plot” și „Sex Traffic.” Succesul din filmul românesc a venit după ce a jucat-o pe Kiki în „Legături bolnăvicioase” (2006), filmul lui Tudor Giurgiu, bazat pe romanul omonim al Ceciliei Ștefănescu.

Dintre producțiile românești a urmat în 2010 „Marți, după Crăciun”, în regia lui Radu Muntean, iar apoi, din 2020, după o pauză de opt ani în care a născut doi copii și s-a ocupat de rolul de mamă, „Mia îşi caută răzbunarea” (regia Bogdan Theodor Olteanu), „Întregalde” (regia Radu Muntean) și „Taximetriști”, regizat tot de Bogdan Theodor Olteanu.

Înainte să apară pe marile ecrane, „Taximetriști” a fost prima oară un spectacol de teatru jucat la Apollo111 din București și scris de Bogdan Theodor Olteanu și Adrian Nicolae; a fost chiar piesa în care Maria a revenit la teatru, după 15 ani.

Însă ea nu s-a limitat doar la joc actoricesc, ci a regizat „Gruesome Playground Injuries” (jucată tot la Apollo111), dar și scurtmetrajul „Pescărușul”, alături de soțul ei, scenaristul, producătorul și regizorul Alex Baciu. Am stat de vorbă cu Maria Popistașu despre drumul ei în actorie, dar și despre cât de mult i-a plăcut modul în care a fost scris cel mai recent personaj al ei.

Ilinca este o „smardoaică”, o tipă care nu se abține să spună ce gândește, care-l pune la punct pe taximetristul Lică (Alexandru Ion) până-i scoate toate fanteziile din cap, în timp ce verbalizează tranșant structura societății formată din „șmecheri sau papagali.”

„Am avut mai multe oportunități în cinema și mi s-a potrivit mai bine”

Hai să pornim la începutul carierei tale. Cine era Maria în primul ei rol și cine este Maria din prezent?

Primul rol a fost litera A în montajul artistic de final de clasa I. Aveam agățată de gît o planșă mare de carton pe care era desenat un ac mare, cu ață roșie, și un A de tipar, gigantic, tot roșu.

Ultimul rol a fost Ilinca, în filmul „Taximetriști”, o femeie care nu se lasă intimidată de un taximetrist în mașina căruia crede că și-a uitat telefonul, și pe care decide să-l frece o noapte, protejată de propria inteligență și de un soț care pare de temut în lumea bucureșteană.

Știai atunci că talentul tău se va ramifica și în teatru, regie, scriitură sau cum au apărut toate astea?

Cred că am moștenit de la tata un fel de sindrom pe care l-aș numi „Cît de greu poate fi?”, care mă face să cred, uneori, că pot face o grămadă de chestii la un nivel măcar decent. Doar că se aplică mai ales la chestii practice, care țin de îndemînare sau disciplină, sunt mai reținută să mă prezint drept regizoare sau scenaristă. Deocamdată (râde).

Pare că lumea filmului ți-e mai atașată de suflet, în raport cu lumea teatrului, tu cum vezi lucrurile?

Am jucat la TNB încă din facultate, dar filmul mi-a oferit un program flexibil și posibilitatea să lucrez în țări diferite. Am avut mai multe oportunități în cinema și mi s-a potrivit mai bine, dar mi-a plăcut mult să fac din nou teatru. Uite, spectacolul „Taximetriști” se joacă deja de patru ani și plăcerea pe care am simțit-o la lucru m-a determinat să fac și „Gruesome Playgound Injuries”, cu Alex Bogdan, tot la Teatrul Apollo 111.

„Mi-a fost teamă că o să uit cum să joc”

În general, actorii sau oamenii creativi se feresc de pauze foarte mari în carieră. Tu ai avut una de opt ani, odată cu alegerea să te ocupi de familie – ai simțit vreodată frică legată de faptul că maternitatea te va rupe de lumea artistică?

Am făcut o pauză de opt ani, nu foarte strictă. Sunt privilegiată că am putut să petrec timpul ăsta cu copiii, e un lux pe care de-abia acum îl înțeleg și îl apreciez. Dar mi-a fost teamă că o să uit cum să joc, da.

Și apropo de asta, crezi că ești un caz particular (în sensul în care ai știut că poți să revii fără probleme la carieră)?

Nu cred că sunt deloc un caz particular sau suntem toate cazuri particulare, dacă vrei. Fiecare dintre noi își gestionează cum poate mai bine vocația și maternitatea. Unele putem să reluăm cariera rapid, altele avem nevoie de mai mult timp să găsim resurse să plecăm de lîngă copii. Dar ușor nu mi se pare.

Care a fost primul rol după pauză și cum s-a simțit pentru tine reîntoarcerea la job?

Nu știu ce să zic, am reînceput treptat, cu roluri mai mici, sau care nu mă forțau să plec de acasă prea mult. Prima plecare importantă a fost pentru „Întregalde” și a fost dificil și pentru mine și pentru cei rămași acasă. Dar de-acum cred că va fi din ce în ce mai ușor, au mai crescut și ei, și eu.

„Mă atașez de toate personajele pe care le joc”

Cum e atașamentul tău față de personajele pe care le joci?

Mă atașez de toate. Le găsesc tuturor scuze.

Ilinca din „Taximetriști”, a reușit să ajungă foarte bine la public – de ce crezi asta?

Cred că a fost prizată pentru că e street smart, are multă încredere în ea și răzbună o sumă de persoane care s-au simțit la un moment dat puse în dificultate de cîte vreun isteț ca Lică.

Cum te-ai simțit în acest rol și ce ți-a plăcut la el?

E într-o zonă care nu mi s-a mai propus și îmi place că, încă din scriitură, nu e un stereotip.

Deși suntem în 2023, mulți încă au tendința de a judeca anumite personaje (în special în filmele românești) pentru modul în care înjură sau cât de des înjură – cum te raportezi la lucrurile astea?

Înjur. Mult.

Publicul ți-a validat rolul din „Taximetriști”, însă cât contează pentru tine? Mai exact, succesul unui rol ți-l evaluezi singură, la final de producție, sau în raport cu publicul?

Contează, bine-nțeles, dar nemulțumirile mele vizavi de mine și ce fac la lucru nu mi le poate demonta nimeni. Doar timpul reușește să mă facă să mă privesc cu mai multă indulgență.

„It’s a bumpy road, dar sunt optimistă”

Marele Internet pare să discute din ce în ce mai mult despre filmele românești – crezi că e o șansă să se creeze și mai multe producții diverse pentru că tot mai mulți oameni sunt atenți la ele?

Dacă vorbim despre filme „de public” da, cred că e bine că se fac mai multe filme. În momentul în care vor ajunge să se concureze, cred că va crește și nivelul producțiilor. Sper că vor fi scrise din ce în ce mai bine, filmate din ce în ce mai bine, probabil vor ajunge să plătească actorii cu sume normale, etc.

Cît despre filmul de artă românesc, el este deja confirmat ca fiind un produs premium, din păcate, mai mult la export. Acolo sunt alte probleme, de distribuție, de săli de cinema dedicate, de programe de educație cinematografică în școli. Sunt curioasă ce va urma.

Industria de film, cel puțin în afară, este destul de dură cu femeile și mai ales cu femeile trecute de 40 de ani – cum simți lucrurile astea la noi? Ai vreo teamă legată de vârstă în domeniu?

Deși e dificil, nu pot să nu constat că este, totuși, cel mai bun moment de pînă acum pentru femeile „trecute de 40”, cum zici tu. Afară, mai mult decît la noi, se discută despre egalitate de șansă, se caută soluții, se construiesc platforme care să ofere mai multe oportunități. It’s a bumpy road (n.r. „drum anevoios”), dar sunt optimistă.

Ce urmează pentru tine și care sunt proiectele la care lucrezi?

Sper să filmez în toamnă un lungmetraj pe care l-am scris împreună cu Alex Baciu și pe care urmează să îl co-regizăm.

spot_imgspot_img