VIDEO INTERVIU ​Damian Drăghici, cerșetor profesionist în Grecia, artist de premiu Grammy în SUA: ”Am câștigat mulți bani parfumați. Tot ce am făcut în viață a fost datorită ADHD – ului” – Muzica

A început să cânte când nu știa foarte bine să vorbească. Apoi, a încercat aproape toate instrumentele, pe care le-a abandonat ”datorită ADHD-ului” dar a rămas fidel naiului.

De doi ani, se îmbracă doar în negru, cu aceleași haine, după modelul lui Elon Musk sau Mark Zuckerberg. Într-un interviu pentru Hotnews, Damian Drăghici și-a amintit, cu umor, cum le dădea șpagă profesorilor pentru a trece clasa și cum a fugit în țară, după ce ajunsese pe lista neagră a artiștilor. ”Nu am spus nimic acasa, țiganca ar fi făcut infarct”.

.

O întâmplare m-a făcut să am frică de scenă

”Eram îmbrăcat într-un costum de catifea, aveam zece si aveam papion roșu. M-am urcat pe scenă, am cântat – era pe scenă unchiul meu, Dumnezeu să îl ierte, cu pianul. Și am făcut pe mine. Din toate punctele de vedere, ambele… si de atunci știu de ce atunci când mă urcam pe scenă – deși păream un individ putenic, aveam nevoie de un pahar sau de o sticlă de whisky. Atunci a fost momentul în care am început să am o relație nașpa cu scena. Totdeauna mi-am pus întrebarea: de ce am o problemă pe scenă când mă urc, nu erau emoții, era doar o fază ciudată când nu puteam să înțeleg ce mi se întâmplă. Sunt studii făcute care arată că 98 % dintre oameni au frica de a vorbit în public. Eu la asta sunt ok, sută la sută. Și mă întrebam: dacă nu am frica asta, cum să am o problemă cu muzica? Și nu puteam, cumva, să aflu de ce. Și abia recent, mi-am adus aminte de întâmplarea asta și mi-am dat seama de ce.

Împlinesc 50 de ani, pe 31 mai. Mulți oameni îmi spun că am făcut destule, eu mă uit în urmă și îmi dau seama că nu am făcut nimic. Nu este evident că am ADHD? Îmi zboară mintea în continuu..am înecput să cânt la țambal la 3 ani și datorită ADHD –ului m-am lăsat după vreo șase luni de zile, m-am apucat de pian, iarăși m-am lăsat, m-am apucat de bass, iarăși m-am lăsat, de tobe, iarăși m-am lăsat. Cred că și de nai m-aș fi lăsat dacă nu s-ar fi întâmplat un mic incident la ansamblul UTC –ului: am cântat greșit și m-au făcut băieții să mă simt prost, iar asta m-a motivate să studiez. Dar nu a fost motivația potrivită, nu a fost din dragoste, a fost din ambiție.

Tot ce am făcut în viața mea am făcut datorită ADHD-ului, nu este de fapt o boală, o tulbulare de personalitate, ci înseamnă că în momentul acela nu ești acolo, nu esti prezent, ti-ai dori să fii în altă parte, pentru că ți-ai făcut alte filme. S-a întâmplat ceva în copilărie, o traumă… asta e explicația științifică, cu toate că nu sunt terapeut, deși mi-ar fi plăcut sau mă bate gândul…

Am aceleași haine de doi ani de zile, așa nu îți mai încarci mintea

Port aceleași haine de doi ani de zile, am doar 5 tricouri și 2-3 pantaloni, aceeși culoare: negru. E mai ușor să iei decizii, nu îți mai bați capul cu ce să te îmbraci, nu îți mai încarci mintea cu alte lucruri. Am văzut asta la Mark Zuckerberg, Barack Obama, Elon Musk și la Steve Jobs. S-a făcut un studiu și s-a constat că este bine să nu îți mai încarci mintea cu te îmbraci și cu ce mănânci, pentru că ai de luat alte decizii și atunci ai mintea mult mai liberă. Este un lucru foarte fain, dimineață am făcut un duș și m-am îmbracat repede, nu ai altă alegere decât astea două pe care le ai.

Țin post, nu mai beau și nu mai fumez nimic

”Posturile m-au ajutat să îmi deau seama cât de puternic sunt, nu mai fumez nimic, nu mai beau…am început să tai din lucrurile cu care încercam să îmi umplu acel gol și, odată ce tai din astea, ajungi să te pui față în față cu golul acela și să te doară. Și te întrebi cât poți să reziști cu golul asta, ia să vedem…cât poți să reziști? Până când începi să dai ușor – ușor la o parte câte o foaie de ceapă și să încerci să îți dai seama de unde vine golul ăsta, de unde vine trauma aceasta, ce te-a deranjat atât de mult în copilărie încât ai avut nevoie de toate aceste lucruri din exterior…

De la copilărie ni se trage totul, în bine sau în rău. Noi toți suntem niște copii mici în corpuri mari. Aveam zece ani când m-am dus cu mama, Dumnezeu să o ierte (cu bunică-mea care m-a crescut, de fapt) la ”Cântarea României”. Sunt doar două frici pe care noi le avem când venim pe lume – frica de zgomot și frica de a cădea. În rest, orice altă frică ne este indusă de cineva: mama, tată, unchi, verișor, mătusă, bunică, etc.

În primii doi ani, suntem ca o sugativă: avem emoții, iar nivelul la care funcționăm este nivel de geniu. S-a făcut un studiu la Harward, care arată că până la vârsta de 5 ani, capacitatea noastră de geniu este până la 98 la sută, până la 9 ani – 70 %, până la 12 ani – 50%, 18 ani – 30 % și la 22 de ani, când termini facultatea – 2%.”

Dădeam șpagă profesorilor ca să trec clasa

”Pe la vârsta de 14 ani, începusem să dau șpăgi singur pe la profesori – o pungă de cafea sau de țigări, ca să trec clasa. Dar ce căutam eu în clasa aia de fizică, pentru că nu îmi aduc aminte nimic…singurul lucru pe care am putut să îl fac, pentru că era ritmic, era că îi număram profesorului ticul pe care îl avea. Și îi ziceam: 144! 170! 135! Îi venea să mă ucidă. Asta era de la tobe, că știam să număr. Dar profesorul nu vedea asta ca pe un talent al meu. De fapt, eu nu număram intenționat lucrul ăsta, dar îmi era mie cel mai facil. Profesorul ar fi trebuit să spună: băi, ăsta sau e bun la numărat sau trebuie să se ducă să facă altceva decât să facă fizică. Nu mă lăsa repetent, pentru eu câștigam ”Cântarea României” și zicea: ”ăsta o să ajungă bun, e bine pentru țară!”. Era pe timpul comunismului…

Am dat mită personal profesorilor, pentru că era mama bolnavă și nu putea să vină la școală. Îi ziceam: ”Lasă, mamă, că am venit de la nuntă, am luat cartușul de Kent, îl puneam în pungă și îi spuneam: domn profesor, vă mulțumesc frumos…era ceva normal, să spună cineva că nu a dat mită pe timpul lui Ceaușescu. Kentul meu era o nimica toată, pentru că aveam colegi care veneau cu găini, carne, ouă. Eu dădeam Kent că eram interesat să iau nota 5, dar dacă aduceai un porc, luai zece pe linie! La 18 ani am terminat liceul, am scăpat de șpăgi!

Am fugit din țară, dacă spuneam acasă, țiganca ar fi făcut infarct

”Când aveam 15 ani, trebuia să plec din Danemarca, cu ansamblul studenților. Dar unchiul meu, Damian Luca, fugise din țară și atunci eram pe lista neagră, Elena Ceaușescu era cea care dădea viză pentru artiști. Era pe listă toata familia. În 1985 nu mi s-a dat viză nici pentru Danemarca, nici in 1986 pentru Italia și atunci am luat eu decizia să fug. Am luat trenul spre Timișoara, apoi spre Drobeta Turnu Severin, spre Yugoslavia. Acasă, nu le-am spus nimic părinților. La cât de fricoasă era țiganca, ar fi făcut un infract. Așa măcar, făcea infarctul când am ajuns acolo. Am ajuns în Iugoslavia, am mers pe jos pe timp de noapte pentru că știam că dacă te prindeau ăștia, te dau înapoi pentru trei vagoane de grâu. Am ajuns în Grecia și primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot naiul afară și să cânt pe la mese. Și am continuat așa, era cerșit pentru că eu cântam pe la mese ca să câștig un ban. Am stat un an de zile ca cerșetor de bază, profesionist. Atunci, m-am căsătorit și am făcut și un copil. Fata mea are 27 de ani, seamănă fizic cu mine, e un copil bun, liniștit”

Viața în Grecia: câștigam bani parfumați, dar nu eram fericit

”În Grecia, eram într-o căutare artistică, știam că pot să fiu mai mult decât un muzicant într-o cârciumă. Ajunsesem să fiu exact ce auzem de la familia mea: ”mamă, ce mișto e, să cânți într-o cârciumă în străinătate, câștigi bani frumoși, parfumați, cânți la nunți, ești bine, ești respectat. Și ajunsesem să fac asta, în 1994 câștigam aproape zece mii de dolari pe lună. Câștigam o grămadă bani, dar nu eram fericit. Nu asta era ideea, voiam să fiu undeva unde lumea să asculte ce cânt eu, nu voiam ca eu să cânt și lumea să mănânce sau să danseze. Cred că acolo s-a făcut un declic, nu vreau să fiu un lăutar, un individ care cântă într-o cârciumă, voiam să fiu un artist. Și apoi am vrut să plec în America. Nu aveam bani pentru Berkeley, credeam că aveai nevoie de milioane ca să ajungi acolo.”Tu, un țigan nu o să ajungi niciodată acolo”, îmi spuneau niște colegi de-ai mei. Dar asta e…”spune-mi cine sunt cei cinci din jurul tău și îți voi spune viitorul tău peste cinci ani”. Și mi-am deschis o cârciumă și am dat faliment, am muncit doi ani să închid datoriile. Între timp, am aflat ca Berkeley vine cu o echipă în Atena să recrutreze talente, am dat examen și am câștigat o bursă integrală”

Când am luat viza americană, am plâns o oră în fața Ambasadei

”America era un vis pentru mine, când am luat viza am stat o oră în fața Ambasadei Americii și am plâns. Era un plâns de fericire, dar îmbinat și cu durere, așa de înfocat eram de visul ăsta. Trecuseră șapte ani de când plecasem din România. De atunci, de acum 20 de ani, nu am mai plâns până când mi s-a născut băiatul. Am ajuns în America, mi s-au împlint mai multe vise, să colaborez cu muzicieni, să termin Berkeley..să cânt jazz la nai, să înregistrez albume. Dar mi-am dat seama undeva că este o problemă – după fiecare succes pe care îl realizam, imediat eram nefericit. Și mi-am dat seama că e o problemă cronică, de fapt nu îl fac din motivul potrivit. Abia atunci am început să fiu conștient – analiza asta durat 15-20 de ani, după discuții cu terapeuți, ca să aflu excat care era problema. Pentru mine, America a fost doar succes artistic. Atât. Apoi m-am întors în România și am făcut Damian Brothers și am lăsat viața să mă conducă pe mine. În America, eu îmi conduceam viața. Chiar dacă nu o să mă înțeleagă toată lumea ce spun, dar odată ce ai lucrat în America, orice ai face după aceea, ți se pare un compromis, pentru că acolo este atât de ridicat nivelul încât ai impresia că totul e o joacă. De fapt, tot ce fac în ultimul an este o joacă..!

Pe 31 martie, chiar în ziua în care împlinește 50 de ani, Damian Drăghici susține un concert aniversar, la Sala Palatului, intitulat ”Mulțumesc”Pe scenă va fi trupa sa “Damian & Brothers”, nume celebre ale scenei romanesti, dar si de invitati speciali din afara tării.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *