13-15 iunie 1990 – 30 de ani de injustiţie. Unde ne mai aflăm cu instrumentarea dosarului – Opinii

Week-endul acesta s-au împlinit exact treizeci de ani de când au avut loc teribilele evenimente din 13-15 iunie 1990. România s-a aflat atunci practic în stare de război civil, cu o parte a populaţiei care a atacat cu barbarie o altă parte a populaţiei, la instigarea unei puteri politice cinice şi aflată încă sub imperiul mentalităţilor regimului totalitar comunist, prăbuşit cu nici şase luni mai devreme. Cele întâmplate atunci au avut consecinţe extraordinar de grave pentru România: patru decedaţi confirmaţi (dar încă între şaizeci şi o sută, sunt indicii că ar putea fi înhumaţi la Cimitirul Străuleşti II din Bucureşti), o mie trei sute optzeci şi opt de persoane agresate fizic şi/sau psihic, o mie două sute cincizeci de reţinuţi abuziv- aceste două categorii fiind parţial suprapuse -( 1 ), plus circa un deceniu de izolare a României, care s-a văzut astfel lipsită de investiţiile străine şi de sprijinul extern care au permis ţărilor foste comuniste din Europa Centrală să parcurgă cu mai mult succes şi cu mai puţine suferinţe tranziţia către capitalism şi către integrarea euroatlantică.

În plus, cele întâmplate acum trei decenii, începând cu dezinformarea „teroristă” din timpul revoluţiei din decembrie 1989 şi cu manipulările care au provocat mineriadele din ianuarie, februarie şi iunie 1990, precum şi violenţele de la Târgu Mureş din martie acelaşi an, au avut ca efect în timp o depreciere a încrederii pe care populaţia ar trebui să o acorde statului român. Iar această neîncredere afectează în prezent implementarea măsurilor necesare ţinerii sub control a pandemiei Covid-19.

***

Faptele sunt acum de notorietate, chiar şi tinerii născuţi ulterior le ştiu în linii mari: revoluţia română din 1989, singura dintre schimbările de regim consumate în acel an istoric în Europa de Est care s-a făcut cu vărsare de sânge, a adus la putere un grup dominat de personaje din eşaloanele secundare şi terţiare ale Partidului Comunist Român (PCR) şi ale celorlalte structuri-pilon ale regimului totalitar, precum fosta Securitate. Acestea încercau să imprime o linie de glasnost şi perestroika, adică de reformare a sistemului socialist după modelul promovat de Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică, pe atunci încă în existenţă. Grupaţi în Frontul Salvării Naţionale (FSN), structură care preluase conducerea statului de la PCR-ul dizolvat de facto, membrii acestui grup şi-au asigurat o aură de salvatori ai naţiunii şi un enorm ascendent moral, transformat apoi în ascendent electoral, călcând pe cadavrele sutelor de morţi din zilele isteriei „teroriste” (22-25 decembrie 1989)( 2 ).

Anunţul transformării FSN în partid politic şi al participării sale la primele alegeri parlamentare libere de după cele din decembrie 1937 (23 ianuarie 1990)( 3 ), a amorsat riposta elementelor mai radicale, pentru care desprinderea de comunism şi tranziţia spre democraţie şi economia de piaţă capitalistă trebuia să fie completă. Dacă din punct de vedere sociologic era vorba, cu precădere, de persoanele cu studii superioare şi profesii de o factură mai intelectuală, în plan politic principalele forţe ale opoziţiei erau partidele istorice, reconstituite în jurul nucleelor de foşti deţinuţi politici, o parte a presei scrise libere de-abia constituite şi organizaţiile unei societăţi civile embrionare, cu organizaţii fondate în special de revoluţionari din 1989 şi de studenţi. Acestora, în intervalul februarie-iunie 1990, li s-a adăugat şi o mişcare reformistă din sânul armatei (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei- CADA( 4 )).

Cu aproape o lună înainte de alegerile parlamentare şi prezidenţiale a început fenomenul Piaţa Universităţii 1990. La 22 aprilie, după o suită de mitinguri electorale, demonstranţii au ocupat Piaţa 21 Decembrie din Bucureşti, fără intenţia de a o mai părăsi până la rezolvarea doleanţelor lor, dintre care cea mai importantă, punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara de la 11 martie 1990( 5 ), era lustrarea pentru trei legislaturi succesive a persoanelor care ocupaseră funcţii de conducere în PCR, în Securitate sau în alte structuri esenţiale ale regimului comunist. Acţiunea a fost revendicată de o serie de ONG-uri şi grupuri informale, dar nu şi de partidele istorice. Unii dintre participanţi au intrat în greva foamei.

A doua zi după o primă intervenţie în forţă a trupelor USLA, viitoarea Jandarmerie Română, la 24 aprilie 1990, a fost deschis balconul Facultăţii de Geografie, de unde timp de o lună aveau să fie ţinute discursuri şi intonate celebrele cântece ale Golaniadei (numită astfel deoarece, în ziua intervenţiei, în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională- CPUN, Ion Iliescu avea să se refere la protestatarii din Piaţă cu termenul de „golani”, asumat de aceştia şi purtat apoi înscris pe etichete prinse în piept). Fenomenul Piaţa Universităţii 1990 a fost duplicat cu mai mult sau mai puţin succes şi în alte oraşe în care au fost deschise „zone libere de neocomunism” similare, dar şi, mai târziu în vară, în Bulgaria (unde însă chiar a dus la sfârşitul regimului comunist odată cu demisia lui Petăr Mladenov, liderul perestroikist care luase în decembrie 1989 locul fostului dictator Todor Jivkov( 6 )) sau în anii următori în Republica Moldova (protestele cu ocupare din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău din 1995( 7 ), 2002( 8 ), dar şi cele din 2015-2016( 9 ) ale Platformei Demnitate şi Adevăr).

De asemenea, protestul din Piaţa Universităţii din Bucureşti a fost, din punct de vedere cronologic, cea de-a doua demonstraţie-maraton de mari proporţii cu ocupare permanentă după cea din Piaţa TienAnMen din Beijing, China, din 17 mai-4 iunie 1989( 10 ), de asemenea încheiată tragic, şi a anticipat viitoarele mişcări Occupy( 11 ), Indignados( 12 ), Piaţa Taksim (Istanbul, Turcia)( 13 ), Piaţa Tahrir (Cairo, Egipt)( 14 ), Euro-Maidan( 15 ) etc., din secolul al XXI-lea.

La 20 mai 1990, Duminica Orbului, cum i s-a spus după evenimentul religios aniversat în ziua respectivă, au avut loc alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Beneficiind de uriaşul ascendent electoral amintit mai devreme, FSN câştiga alegerile parlamentare cu un categoric 66-67%, iar Ion Iliescu devenea preşedinte ale României cu un zdrobitor 85%( 16 ). Pentru Piaţa Universităţii era un dezastru; dar asta nu a însemnat finalul manifestaţiei. La patru zile după alegeri era închis balconul Facultăţii de Geografie, iar o parte din organizaţiile participante îşi anunţau retragerea, însă cum în corturi au rămas unii dintre greviştii foamei, protestul a continuat pentru protecţia acestora.

Decizia puterii de a pune punct protestului-maraton s-a materializat în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, când o intervenţie extrem de agresivă a forţelor de ordine pentru deblocarea Pieţei 21 Decembrie a fost urmată de un atac violent asupra Universităţii Naţionale de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” al unor grupuri de muncitori aduşi organizat. Apoi au urmat alte provocări (gen incendierea autobuzelor MAI chiar de către ofiţeri în civil), ceea ce a generat o revoltă de proporţii şi atacarea mai multor instituţii. Seara, ordinea a fost restabilită cu uzul armelor de foc descărcate în plin, dar la acel moment coloanele de mineri erau deja pe drum, aduse organizat cu trenurile( 17 ).

Prin urmare, începând din dimineaţa de 14 iunie şi până pe parcursul zilei de 15 iunie 1990, minerii, încurajaţi personal de Ion Iliescu, noul Preşedinte al României, coordonaţi de agenţi ai recent înfiinţatului Serviciu Român de Informaţii (SRI), dar şi de membri ai FSN şi nu o dată ajutaţi sau instigaţi de unii bucureşteni, au instaurat o atmosferă de teroare, în care au atacat Universitatea Bucureşti, din nou „Ion Mincu”, sediile partidelor istorice şi ale unor asociaţii non-guvernamentale, redacţiile ziarelor de opoziţie, reşedinţele personale ale anumitor oameni politici, dar, cel mai grav, au atacat pe stradă pe absolut oricine li se părea că are un aspect susceptibil de a aparţine unui opozant sau le era indicat ca atare de alte persoane prezente la faţa locului( 18 ).

Cum spuneam şi mai sus, circa o mie două sute cincizeci de persoane s-au aflat în stare de reţinere, în condiţii improprii, la unitatea militară din Măgurele şi în incinta Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Băneasa, unde au fost agresate chiar şi dacă fuseseră deja brutalizate la reţinere şi unde li s-au încălcat până şi drepturile recunoscute de legislaţia deficitară din acea perioadă. O parte din aceste persoane, reţinute pentru mai mult timp, au fost mutate apoi în penitenciar( 19 ).

***

Este evident că aceste evenimente excepţionale din iunie 1990 s-au produs prin comiterea de multiple fapte cu caracter penal, susceptibile să atragă răspunderi penale diverse.

La început, autorităţile au mers pe ideea urmăririi penale, a judecării şi a condamnării acelor persoane care, la 13 iunie 1990, au participat sau puteau fi prezentate că ar fi participat la luările cu asalt, eventual la incendierea unor sedii de instituţii sau alte distrugeri de bunuri din interiorul acestora, ori pentru agresarea unor persoane aflate în acele instituţii (istoricul Răzvan Teodorescu, pe atunci director al TVR, a reclamat că protestatarii ar fi încercat să-l arunce de la etaj, să-l defenestreze, iar un cunoscut crainic sportiv a susţinut că ar fi fost lovit cu o bâtă etc.).

Sub nicio formă nu se punea cu adevărat problema urmăririi penale a celor responsabili de declanşarea evenimentelor, de escaladarea violenţelor prin provocări de tipul incendierii autobuzelor MAI, de deschiderea focului cu muniţie de război în seara şi noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, de organizarea, deplasarea şi coordonarea minerilor şi a altor grupuri de muncitori (precum cei de la IMGB), ori de reţinerile abuzive şi de relele tratamente aplicate celor reţinuţi. Aceste răspunderi găsindu-se la nivelul Preşedintelui României, al prim-ministrului, al altor miniştri din Guvern, la nivelul conducerii SRI, al altor oficiali ai statului român sau persoane cu funcţii de conducere în cadrul FSN.

Sigur, au fost deschise, formal, dosare penale pentru cercetarea celor şapte cazuri de împuşcare, dintre care patru fatale, dar în ele nu a existat niciun progres real( 20 ). Şi a mai existat o comisie parlamentară de anchetă, care a adunat o serie de probe( 21 ). A fost însă nevoie să vină anul 1997, după pierderea alegerilor de către o parte din agresorii din iunie 1990 şi câşţigarea lor de către o parte din victime, pentru ca să se înceapă instrumentarea cazului mineriadei din iunie 1990 (care a luat când forma unui dosar, când a mai multora( 22 )).

Aceasta nu înseamnă însă că după 1997 justiţia şi-a făcut datoria până la capăt şi măcar principalii vinovaţi au fost condamnaţi. Până şi în ziua de azi, douăzeci şi trei de ani mai târziu, singura persoană participantă la represiunea din 13-15 iunie 1990 care a şi fost condamnată pentru tentativă de omor rămâne minerul care a încercat să-l decapiteze pe Marian Munteanu( 23 ). Unii dintre principalii vinovaţi s-au stins din cauza vârstei înaintate şi a altor cauze naturale, înainte ca măcar să ajungă în faţa unui judecător (de exemplu, fsotul ministru de interne Mihai Chiţac( 24 )). Mai mult decât atât, în decembrie 2007, când încă era procuror general al României, înainte de a prelua conducerea DNA, Laura Codruţa Kovesi, actualul procuror-şef european, decidea încetarea urmăririi penale a lui Ion Iliescu pentru existenţa unor vicii de procedură cauzate de procurorul de caz Dan Voinea( 25 ).

A fost nevoie de o decizie a Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO) din anul 2014, în cauza Mocanu şi alţii împotriva României( 26 ), ca să fie stabilit ferm caracterul imprescriptibil al faptelor penale comise în 13-15 iunie 1990, deoarece acestea se încadrează la infracţiuni contra umanităţii, precum şi obligaţia pentru statul român de a instrumenta acest dosar, în vederea pedepsirii celor vinovaţi.

Aşa s-a ajuns la Rechizitoriul nr. 47/P/2014/12.06.2017, prin care Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PICCJ) a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) pentru a fi judecată. S-a constituit astfel Dosarul nr. 1752/1/2017, care s-a aflat în faza de cameră preliminară până la data de 8 mai 2019, când Încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, în persoana magistratului Constantin Epure, a venit ca o lovitură de baros, să reducă la zero tot ceea ce, cu chiu cu vai, s-a încropit în cei treizeci de ani.

Iar după pronunţare, a mai fost nevoie de aproape un an pentru redactarea şi comunicarea acestei Încheieri care, e drept, are nu mai puţin de 501 pagini (însă în care de mai multe ori se reiau aceleaşi idei). Încheierea din 8 mai 2019 a fost aşadar transmisă părţilor din dosar în jur de 22-24 februarie 2020. Şi nu văd niciun moment mai bun pentru comentarea motivării acestei încheieri decât comemorarea celor treizeci de ani care au trecut de la evenimentele în discuţie.

A urmări întreaga evoluţie a dosarului mineriadei din iunie 1990 ar fi un subiect mult prea stufos pentru un articol care, totuşi, nu poate atinge dimensiunile unui tratat de drept sau de istorie. Prin urmare, în rândurile de mai jos, mă voi concentra pe o critică a Încheierii din 8 mai 2019, care mi-a parvenit în virtutea calităţii mele de avocat al câtorva dintre numeroasele victime ale represiunii din 13-15 iunie 1990. Într-un articol anterior am promis de altfel că voi reveni asupra acestui subiect.

***

Aşadar, în cele 501 pagini ale Încheierii din 8 mai 2019, judecătorul de cameră preliminară săvârşeşte adevărate ditirambe logice, revenind obsesiv asupra a ceea ce, în esenţă sunt câteva idei, dintre care unele de-a dreptul ridicole sau revoltătoare, cu consecinţa precisă de a-i proteja încă o dată pe inculpaţii din această cauză şi de a arunca justa soluţionare a cauzei cu cel puţin două decenii înainte de pronunţarea Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza Mocanu şi alţii împotriva României. Practic devine imposibil ca inculpaţii, mulţi deja de vârste înaintate, să mai fie condamnaţi penal în timpul vieţii lor (iar în prezent legislaţia penală română nu prevede posibilitatea condamnării post mortem).

Ceea ce înseamnă inclusiv că aceia dintre ei care, potrivit statutului lor politic, ar avea dreptul la funeralii cu onoruri naţionale, ar putea să beneficieze de astfel de funeralii, în ciuda crimelor comise de ei împotriva propriei naţiuni (de exemplu, preşedintele Ion Iliescu ca fost şef al statului). Asta deşi evenimentele din 13-15 iunie 1990 au rămas întipărite în mentalul colectiv românesc în continuarea crimelor comunismului şi a crimelor de la revoluţia din 1989 şi, atât timp cât justiţia nu se va realiza în privinţa lor, nu va exista o reabilitare morală a societăţii noastre.

Este o realitate regretabilă incapacitatea puterii judecătoreşti, iată mergând până la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de a soluţiona judicios dosare penale cu violenţă mai complexe decât clasica bătaie dintre vecinii alcoolici cu parul rupt din gard şi, de asemenea, de a depăşi nivelul unui formalism excesiv ce frizează, nu o dată, pretenţii de probatio diabolica (dovada imposibil de administrat). După cum se vede (şi) din Încheierea din 8 mai 2019, astfel de pretenţii absurde sunt direcţionate în special către acuzare, dar şi către persoanele vătămate şi părţile civile, adică victimele infracţiunii, care, potrivit legislaţiei europene şi naţionale, ar trebui să se bucure de protecţie şi să beneficieze de caracterul reparatoriu al procesului penal( 27 ).

Cu atât mai mult sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală – Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.- când discutăm de o cauză care priveşte infracţiuni împotriva umanităţii, reglementată în România prin dispoziţiile art. 439 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal republicată, unde valoarea socială apărată este însăşi ţesătura societăţii şi protecţia minorităţii, indiferent de criteriul definirii sale (în cazul de faţă fiind vorba de represarea unui grup definit din perspectiva opiniei politice). Deşi prin modalităţile sale art. 439 evocă alte infracţiuni, care au ca valoare socială ocrotită, după caz, viaţa, integritatea fizică şi/sau psihică ori libertatea persoanei, incriminarea faptei de infracţiuni contra umanităţii le are în vedere şi pe acestea, dar trece la un nivel superior, de la individual la colectiv.

Este ironic faptul că, în timp ce Încheierea in 8 mai 2019 invocă practica CEDO cu privire la durata timpului necesar pregătirii apărării în funcţie de complexitatea acuzării, ca argument în favoarea inculpaţilor, termenul de contestare aflat la dispoziţia persoanelor vătămate şi al părţilor civile, pentru un document de 501 pagini, care trebuie coroborat cu diverse piese de la dosarul cauzei, a fost de numai 3 zile de la comunicare. Acest termen extrem de scurt, ca şi lipsa spaţiilor adecvate pentru desfăşurarea procedurii în faza de cameră preliminară, sunt simptomatice pentru un sistem de justiţie care nu este nepregătit să soluţioneze cauze de o asemenea complexitate. Deşi, din păcate, începând cu perioada regimului comunist, în România există o cazuistică nerezolvată de-a dreptul vastă.

***

Relativ la neregularitatea Rechizitoriului nr. 47/P/2014/12.06.2017, o idee care revine şi tot revine pe parcursul Încheierii, inclusiv cu comentarea pe larg a unor aparente neconcordanţe semantice (între pasaje unde referirea este la 13-15 iunie 1990 şi altele în care se menţionează 11-15 iunie 1990), este că o parte a inculpaţilor au fost trimişi în judecată pentru fapte pentru care nu s-a început urmărirea penală: cele din 11 şi 12 iunie 1990.

Mai exact, este vorba de o şedinţă la reşedinţa instituţiei Preşedintelui României de la Scroviştea, la care au luat parte inculpaţii care, în acel moment, exercitau cele mai importante funcţii în stat (Ion Iliescu, preşedinte al CPUN şi preşedinte ales al României, Petre Roman, prim-ministru al guvernului provizoriu, Gelu Voican-Voiculescu, vice-prim-ministru al guvernului provizoriu, Virgil Măgureanu, director al SRI, Mihai Chiţac, ministru al afacerilor interne etc.), urmată a doua zi de o altă şedinţă la sediul Ministerului de Interne, precum şi de alte acţiuni pregătitoare ale atacului sistematic şi generalizat ce avea să fie declanşat în zorii zilei de 13 iunie 1990 asupra grupului ţintă (şi, până în final, asupra întregii populaţii a Capitalei, prin aplicarea unor criterii absolut subiective şi ridicole precum culoarea pielii, pilozitatea facială, lungimea părului, portul pantalonilor de tip jeans sau a ochelarilor etc.). Faptele inculpaţilor din 11-12 iunie 1990 fac parte din actele pregătitoare ale infracţiunilor ce urmau a se consuma în 13-15 iunie 1990, astfel încât opinia instanţei că acestea ar fi necesitat o dispoziţie de începere a urmăririi penale separată este cel puţin excesivă, dacă nu chiar eronată.

Ca să comparăm cu un caz de o complexitate mult mai redusă, este ca şi cum într-o speţă de furt din locuinţe judecătorul de cameră preliminară ar întoarce dosarul către parchetul competent pe motiv că nu există o dispoziţie de începere a urmăririi penale cu privire la achiziţionarea de către inculpat a materialelor (scară, scule etc.) pe care urma să le folosească pentru pătrunderea în locuinţă şi comiterea furtului. Şi în cazul nostru, dacă în noaptea de 12 spre 13 iunie 1990 atacul sistematic şi generalizat ar fi fost contramandat, iar pregătirile din zilele de 11 şi 12 iunie nu ar fi fost urmate de punerea în aplicare a planului operativ convenit (şi citat în Încheiere), am mai fi discutat de existenţa unor fapte din materia infracţiunilor contra umanităţii? Sau am fi considerat că nimeni nu mai are de ce să răspundă penal, din moment ce fapta nu a ajuns nici măcar la stadiul de tentativă?

De altfel, avem această situaţie chiar în Dosarul nr. 1752/1/2017: rechizitoriul consemnează că, aşa cum rezultă din probatoriu, inculpatul Adrian Sârbu s-a oferit la un moment dat să organizeze un atentat cu autoturism capcană, încărcat cu trotil, împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii. Cum însă nimeni, nici măcar inculpatul, nu a dat curs acestei idei de natură teroristă, nu a îndeplinit niciun act în vederea realizării ei, în rechizitoriu, nici faţă de Adrian Sârbu, nici faţă de alt inculpat, nu există vreun capăt de acuzare referitor la respectiva faptă.

Refuzând să observe acest adevăr simplu, judecătorul de cameră preliminară duce analiza rechizitoriului într-un adevărat teatru al absurdului, când se prevalează de o aparentă contradicţie dintre aserţiunea potrivit căreia nu constituie obiect al dosarului penal faptele consumate după revoluţia din decembrie 1989 (faptele din timpul acesteia făcând obiectul unui alt dosar penal, tot pentru crime împotriva umanităţii) şi data de 12 iunie 1990, raportat la menţionarea în rechizitoriu a actelor pregătitoare îndeplinite de inculpaţi în zilele de 11 şi 12 iunie 1990. Or, atunci când magistratul procuror a precizat că obiectul dosarului este circumscris evenimentelor din 13-15 iunie 1990, faţă de care faptele petrecute în 11 şi 12 iunie nu au o existenţă separată, ci constituie acte pregătitoare, el a comunicat faptul că nu sunt instrumentate şi cauzele privind evenimentele violente petrecute între decembrie 1989 şi 12 iunie 1990. Să ne reamintim, în respectivul interval au avut loc: manifestaţia din 12 ianuarie 1990( 28 ), evenimentele de la Târgu Mureş din 19 şi 20 martie 1990( 29 ), diferitele agresiuni la adresa membrilor şi sediilor partidelor istorice şi la adresa manifestanţilor anti-FSN, mai ales în legătură cu fenomenul Piaţa Universităţii şi cu încercările de a-l extinde şi în alte localităţi, precum şi, mai ales, cele două preludii ale evenimentelor din 13-15 iunie, respectiv cele două aşa-zise „mineriade” din 28-29 ianuarie( 30 ) şi 18-19 februarie 1990( 31 ), adevărate repetiţii generale pentru ceea ce avea să se întâmple în iunie.

Actele pregătitoare sunt acte care pregătesc condiţiile de trecere la executarea acţiunii sau inacţiunii. Acestea pot să constea în procurarea, confecţionarea, modificarea sau adoptarea instrumentelor, mecanismelor sau dispozitivelor ce vor folosi la producerea faptei, precum şi în culegerea de informaţii asupra condiţiilor în care urmează să fie săvârşită infracţiunea. De regulă, aceste acte nici nu au vreo incriminare penală, de fapt cele mai multe nici măcar nu au un caracter ilegal sau ilicit. Neavând o incriminare penală separată, nu se poate pune problema începerii distincte a urmăririi penale pentru comiterea lor, astfel cum a susţinut judecătorul de cameră preliminară în cauza privind evenimentele din 13-15 iunie 1990.

***

Mai consideră judecătorul de cameră preliminară că există o neconcordanţă repetată în actele întocmite de procurori cu privire la calificarea atacului la care au fost supuse persoanele vătămate, pe de o parte, şi cu privire la descrierea detaliată a actelor materiale ale inculpaţilor, de natură să-i jeneze pe aceştia în pregătirea apărării. Discuţia despre calificarea atacului, faptul că apar distinct sintagmele „atac violent”, „atac sistematic”, „atac sistematic şi generalizat” este superfluă atât timp cât art. 439 din Codul penal precizează că faptele trebuie comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic. Asta înseamnă, aşa cum chiar judecătorul de cameră preliminară observă la un moment dat, că atacul poate fi sau generalizat, sau sistematic sau şi generalizat şi sistematic. Chiar dacă există o diferenţă între aceste tipuri de atac, ea este subtilă şi nu împietează asupra constituirii apărării inculpaţilor; în plus, din momentul în care Rechizitoriul nr. 47/P/2014/12.06.2017 califică atacul ca fiind unul generalizat şi sistematic, nu mai există niciun dubiu privind natura atacului, iar orice aserţiuni din rechizitorii şi rezoluţii mai vechi nu mai prezintă nicio relevanţă în cauză.

***

Aminteam mai devreme de probatio diabolica. Este nemulţumit judecătorul de cameră preliminară că, deşi sunt amintite în conexiune cu faptele diverşilor inculpaţi, cu titlul de acte materiale, numărul persoanelor vătămate a căror ucidere, agresare fizică şi/sau psihică şi lipsire de libertate în mod ilegal este rezultatul acelor fapte, nu este descris cu lux de amănunte în rechizitoriu fiecare caz în parte, precum şi în dreptul fiecărui inculpat. Mai este nemulţumit judecătorul de cameră preliminară că rechizitoriul conţine citate din depoziţii de martori sau declaraţii de persoane vătămate, deoarece el consideră că procurorul ar fi trebuit să repovestească, cum s-ar spune, cu cuvintele lui.

Aceasta din urmă este o cerinţă excesivă, având în vedere că ceea ce contează este relatarea faptelor, indiferent dacă rechizitoriul conţine sau nu citate. De altfel, aşa cum însuşi judecătorul de cameră preliminară observă, în dreptul procesual penal român nu există o formă standard a rechizitoriului, acesta trebuind doar să indice cu claritate faptele, încadrarea lor legală şi mijloacele de probă.

Cum aminteam şi mai devreme, vorbim de patru decese, trei răniri prin împuşcare, o mie trei sute optzeci şi opt de agresiuni fizice şi/sau psihice şi de o mie două sute cincizeci de lipsiri de libertate (ultimele două categorii suprapunându-se). Acestea sunt cifrele maxime (cu excepţia deceselor, unde există unele indicii privind existenţa a încă şaizeci-o sută de persoane înhumate la cimitirul Străuleşti II). Pentru unii inculpaţi, în funcţie de acţiunile lor concrete, numărul de acte materiale reţinut de procurori este mai mic.

Este vorba aşadar, în acest dosar, ca persoane vătămate, de un grup mare de oameni. Iar grupul ţintă al atacului sistematic şi generalizat din 13-15 iunie 1990- manifestanţii din Piaţa Universităţii şi membrii şi simpatizanţii partidelor de opoziţie, presa de opoziţie etc.- este de fapt şi mai mare (dar nu toţi au fost găsiţi şi victimizaţi în timpul evenimentelor din cele trei zile). Acest lucru este firesc pentru infracţiuni de tipul infracţiunilor contra umanităţii, care se comit în masă, asupra unor categorii de persoane. Or, pretenţia ca fiecare caz individual să fie descris cu lux de amănunte de mai multe ori pe parcursul rechizitoriului (câte o dată pentru fiecare inculpat) este excesivă şi pare a veni tocmai pentru a bloca administrarea justiţiei într-o astfel de cauză.

Pentru comparaţie, în cadrul proceselor de la Nurnberg, care au dat tonul incriminării penale a crimelor împotriva umanităţii, au fost administrate sute de mărturii, multe însă doar consemnate în scris, circa trei mii de tone de documente oficiale, filmări private ale unor militari germani, constatări făcute de aliaţi cu ocazia eliberării lagărelor de concentrare( 32 ). Aceste probe au fost suficiente pentru a crea judecătorilor internaţionali reprezentarea dimensiunilor crimelor naziste, calificarea penală a diferitelor acţiuni şi inacţiuni cu caracter infracţional, a participaţiei penale a diferiţilor responsabili ai celui de-al treilea Reich, a principalelor răspunderi individuale, dar nu au putut stabili cu lux de amănunte fiecare act material în parte. Inclusiv numărul total al victimelor a rămas unul aproximativ, de ordinul zecilor de milioane, dar imposibil totuşi de stabilit cu exactitate absolută. Ei bine, interpretarea normelor procesuale penale pe care o foloseşte judecătorul de cameră preliminară în speţa privitoare la mineriada din 13-15 iunie 1990 ar fi asigurat nu doar impunitatea inculpaţilor din acest dosar, dar şi impunitatea marilor criminali nazişti în frunte cu Hermann Goring care, nu-i aşa, ar fi fost în „imposibilitate” de a-şi pregăti corespunzător apărarea.

La rândul său, Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie a judecat un număr de o sută şaizeci şi unu de persoane pentru crimele de război şi împotriva umanităţii comise, de asemenea, în anii 1990, în jur de cinci mii de victime şi martori fiind audiaţi în cadrul diferitelor procese. Este însă un fapt istoric de notorietate că numărul persoanelor vătămate în timpul războaielor de pe teritoriul fostei Iugoslavii a fost mult mai mare, prin urmare şi actele materiale au fost mult mai multe şi că o descriere amănunţită a fiecăruia dintre acestea în rechizitoriu ar fi fost imposibilă( 33 ).

Până în anul 2009, Tribunalul Internaţional pentru Rwanda, însărcinat cu judecarea celor responsabili pentru genocidul cu peste opt sute de mii de victime din anul 1994, soluţionase cincizeci de procese penale şi condamnase un număr de douăzeci şi nouă de inculpaţi. Este şi în acest caz fără putinţă de tăgadă că nu s-au putut consemna în rechizitoriile acestor procese absolut toate actele materiale referitoare la asasinarea, de regulă prin decapitare, a peste opt sute de mii de persoane şi agresarea fizică şi/sau psihică şi lipsirea de libertate a altor sute de mii de victime care au supravieţuit. Însă, probabil, dacă aceste procese s-ar fi judecat la Bucureşti şi nu la Haga sau la Arusha (Tanzania), aceasta ar fi fost cerinţa judecătorului de cameră preliminară…

***

De asemenea, reproşează judecătorul de cameră preliminară caracterul repetitiv al descrierii faptelor unor inculpaţi, similitudinea, chiar identitatea dintre acestea, considerând că asta ar dovedi că rechizitoriul nu face o descriere corectă a acţiunilor şi inacţiunilor ce compun latura obiectivă a infracţiunilor de care sunt acuzaţi inculpaţii. Ni se pare că este un raţionament profund greşit, pentru că atât timp cât rolul unora dintre inculpaţi a fost mai degrabă de instigatori, iar rezoluţia infracţională comună acestora s-a format în cadru colegial, formal sau informal, dar în conexiune cu poziţiile deţinute de ei în stat, este logic şi firesc ca faptele lor să fie similare fiind, în mare măsură, realizate în comun.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *