16 mituri, prejudecăți şi naivităţi legate de Rusia – Opinii

Dimitri Kozak, emisarul de top al Kremlinului pentru relaţia cu Moldova, a vizitat Chişinăul zilele trecute şi a aruncat presei o remarcă preluată isteric-entuziast de unii la Bucureşti, cum că Rusia şi-ar lua mâna de pe Tiraspol şi ar lăsa Moldova în pace, într-o răsucire geopolitică epocală. În realitate remarca “Transnistria nu-i problema noastră (a Rusiei), e problema voastră internă” nu-i decât banala reiterare a poziţiei tradiţionale a Moscovei, reproducere în oglidă a ceea ce spune şi despre Ucraina: că războiul din Donbass e unul civil, afacere internă a Kievului, cu care Rusia n-are nimic de-a face.

Nu doar noi la Bucureşti suntem destul de ignoranţi privind Rusia şi realităţile de la Kremlin, plecând uşor după fente şi clişee. La fel păţeşte uneori Occidentul, ale cărui politici faţă de Rusia sunt adesea naive, împăciuitoare şi eronate din cauza unor preconcepţii despre istoria şi politica Moscovei pe termen lung. Un grup de istorici şi politologi au publicat sub egida prestigiosului institut britanic Chatham House o analiză lucidă a acestor preconcepţii şi naivităţi care afectează răspunsul Occidentului la acţiunile agresive ale Rusiei. EFOR a obţinut de la CH dreptul de traducere în română a acestui material, publicat aici.

El pică la ţanc pentru a înţelege mai bine politica Rusiei în regiune, de exemplu faţă de noul guvern instalat în Moldova, ori subversiunea prin narative distorsionate privind Al Doilea Război Mondial ce atinge de regulă apogeul în august, luna pactului Ribbentrop-Molotov, după cum o să ne convingem săptămânile următoare. Principalul argument al raportului e acela că, deşi mulţi politicieni şi decidenţi euro-atlantici tind să-şi ia dorinţele drept realitate, de fapt nu prea există perspective ca Rusia să devină în viitorul apropiat un partener cooperant şi constructiv pentru guvernele occidentale. Eforturile bine intenţionate de a “îmbunătăţi” relaţiile cu Kremlinul sunt sortite eşecului, deoarece obiectivele strategice ale Rusiei, valorile care o animă şi concepţia pe care o are ea despre relaţiile dintre state diferă radical de cele ale Vestului.

Incisiv şi neortodox? Raportul cu cele 16 mituri despre Rusia e plin de asemenea observaţii. Câteva spicuiri mai jos; restul în textul integral, inclusiv consideraţii despre Uniunea Euro-Asiatică sau relaţia Rusiei cu China, care din motive de spaţiu nu încap aici.

Mitul nr. 1: „Rusia și Occidentul sunt la fel de rele”

Narativul spune că “Rusia se poartă ca oricare altă mare putere. A avut și Vestul derapajele sale de la de principiile de drept, la fel ca Rusia, nesocotind normele pe care le propovăduia. De la destrămarea URSS, America s-a considerat îndreptățită să considere lumea ca unipolară. Intervenția NATO în fosta Iugoslavie nu a fost diferită de intervenția Rusiei în Ucraina. O Americă încă ghidată de Doctrina Monroe (orice intervenție a unor puteri externe în cele două Americi constituie o amenințare față de SUA) nu ar trebui să facă morală Rusiei despre sfere de influență în fosta URSS. Iar UE este, în esență, un imperiu nedeclarat”.

Aceasta linie de argumentare extrem de răspândită ignoră diferențe semnificative de politici și conduită. „Vestul” e o comunitate de interese și valori comune; extinderea NATO și UE s-a făcut la cerere, demand-driven. Poate o fi UE imperiu, dar atunci este unul pe bază de invitație. Extinderea NATO s-a produs și ea tot la cerere: cei din afară au cerut să fie incluşi, iar cei dinăuntru au impus „condiționalități” – iar nu invers.

Rusia, în schimb, încearcă să impună vecinilor o politică dură de „bună vecinătate” cu sau fără acceptul lor, și consideră că ar avea dreptul la o „sferă privilegiată de interese”. În 2010, când președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, a abandonat ideea integrării în NATO în semn de deferenţă față de Rusia, aceasta și-a mutat imediat furia asupra Acordului de Asociere cu UE; Ianukovici a trebuit să renunţe şi la acesta în 2013, sub presiune extremă. Controversele cu privire la intervențiile militare ale Vestului nu pot fi comparate cu duplicitatea, lipsa de diplomație și încălcarea la grămadă a tratatelor ce au precedat intervențiile Rusiei în Georgia și Ucraina. Occidentul trebuie uneori să-și explice mai bine deciziile, într-adevăr, dar nu există nici un fel de echivalență între acţiunile sale şi cele ale Rusiei.

Mediul universitar occidental, unele think-tanks, mass media, grupuri de artişti ori diverse parlamente îmbrăţişează această „echivalență morală” ca pe o axiomă. Ea predomină și în cercurile ce se vor liberale din Rusia, din care vor ieşi poate într-o zi viitorii lideri ai ţării: oameni care condamnă regimul lui Vladimir Putin pentru cinismul său, dar care nu cred că politica externă a SUA sau UE este fundamental diferită de a lui. Având în vedere toate astea, mitul e mai nociv decât pare la prima vedere.

Mitul nr. 3: „Rusiei i s-a promis că NATO nu se va extinde”

Deşi narațiunea trădării e populară în zilele noastre în Rusia, de fapt URSS nu a primit niciodată o garanție oficială că NATO nu se va extinde după 1990. Moscova pur și simplu manipulează istoria pentru a păstra consensul antioccidental pe plan politic intern. În 1990, atunci când Mihail Gorbaciov și-a exprimat acordul pentru includerea Germaniei unite în NATO, el nici nu a solicitat, nici nu a primit garanții oficiale cu privire la extinderea NATO dincolo de teritoriul Germaniei. Dizolvarea Pactului de la Varșovia și colapsul URSS au schimbat situaţia de securitate în Europa iar noii lideri ai Rusiei nu au pus la îndoială principiul conform căruia țările Europei erau complet libere să facă propriile aranjamente de securitate. La fel, Actul Fondator NATO-Rusia, semnat în 1997, a recunoscut „dreptul intrinsec” al tuturor statelor de „a alege căile prin care să își asigure propria securitate”.

Campania NATO în Kosovo din 1999 a contribuit mult mai mult la cristalizarea atitudinii anti-occidentale în Rusia decât extinderea NATO în sine. Cel de-al Treilea Pachet Energetic, adoptat de UE în 2009, plus ancheta din 2011 împotriva Gazprom, acuzată de practici neconcurențiale, au schimbat de asemenea tonul relațiilor cu Bruxelles-ul. Nimic din toate astea nu avea de-a face cu extinderea NATO.

Repetarea obsesivă a ideii că “Occidentul a trădat încrederea Rusiei” ajută la păstrarea consensului anti-occidental în societate, iar răspunsul șovăielnic al liderilor NATO a permis ca mitul să devină cu vremea “fapt”. Decidenții politici ruși sunt mai conștienți de realitatea istorică decât omologii lor apuseni pentru că înțeleg puterea dominaţiei prin retorică și o folosesc în propriul avantaj. De exemplu, de câteva luni de zile Moscova vehiculează o interpretare profund tendențioasă a motivelor pentru care Stalin a încheiat pactul de neagresiune cu Hitler din 1939. Scopul e de a arunca asupra altora vina declanșării celui de-al Doilea Război Mondial – mai precis asupra Poloniei, a cărei narațiune istorică a epocii respective o contrazice pe a Rusiei.

Mitul nr. 4: „Rusia nu e în conflict cu Vestul”

Deşi liderilor euro-atlantici nu le place s-o recunoască, starea naturală a Moscovei e una de confruntare cu Vestul. Un element esențial al conflictului o constituie utilizarea unor măsuri ostile neconvenționale, situate deasupra pragului acceptabil pentru activitățile pe timp de pace, dar fără a se ajunge la ostilităţi deschise. Kremlinul încearcă să submineze interesele occidentale cu un set de instrumente binecunoscut, cum ar fi influenţarea alegerilor, asasinatele aprobate de stat și războiul informațional. E important de subliniat că măsurile ostile neconvenționale și acțiunile indirecte nu sunt doar trăsături ale acestui conflict, ci contribuie și la percepția (eronată) a lipsei conflictului!

Mitul nr. 7: „Rusia are dreptul la un perimetru defensiv – o sferă de ‘interese privilegiate’ incluzând teritoriul altor state”

Ideea că Rusia ar trebui să aibă dreptul la o sferă de influență exclusivă în alte state, în special în Europa de Est și Asia Centrală, e absolut problematică. E incompatibilă cu valorile euro-atlantice privind suveranitatea statală și dreptul la autodeterminare. Ar fi şi în detrimentul ordinii geopolitice și al securității internaționale, deoarece s-ar deschide astfel calea, fie și implicit, unor acțiuni rusești – agresiune teritorială, anexare, chiar și conflict armat în cel mai propriu sens – ce pot destabiliza vecinii Rusiei sau toată Europa. Rusia s-ar simţi îndreptăţită să domine statele vecine și să le încalce integritatea teritorială.

Presupoziţia că Rusia ar trebui să dețină un perimetru defensiv, o sferă de influență în vecinătatea sa imediată care să împiedice prezența oricărei alte puteri din afara regiunii, ţine de o viziune neocolonialistă. În plus, influența economică și, din ce în ce mai mult, militară a Chinei în zonele ex-sovietice ale Asiei Centrale arată că Moscova e de fapt pregătită să accepte un al doilea jucător în propria ogradă, deşi cu reticenţă. Toleranța Rusiei față de extinderea Chinei în Asia Centrală se datorează interdependenței lor politice în efortul comun de a submina arhitectura instituțională stabilită la Bretton Woods şi dominată de SUA, ce a supraviețuit Războiului Rece. Respectul evident al Rusiei pentru interesele chinezeşti într-o vecinătate comună subminează pretențiile Moscovei la o sferă de influență exclusivă.

Mitul nr. 11: „Popoarele din Ucraina, Belarus și Rusia formează o singură națiune”

Kremlinul prezintă tendențios istoria regională pentru a legitima ideea că Ucraina și Belarusul fac parte din sfera de influență „naturală” a Rusiei. De fapt, ambele țări au rădăcini europene mai profunde decât ar vrea Kremlinul să recunoască. Este istoric inexact să afirmi că Rusia, Ucraina și Belarusul au format vreodată o entitate națională unică. Dimpotrivă, Ucraina și Belarus au rădăcini politice și culturale în structuri eminamente europene cum ar fi Marele Ducat al Lituaniei.

Retorica Kremlinului, menită a justifica pretenția Rusiei la statutul de primus inter pares între republicile post-sovietice, statuează dreptul Rusiei de a se amesteca în chestiunile interne ale vecinilor săi până în ziua de azi. Ideea unei națiuni „treimice” rusești pune sub semnul întrebării specificul culturilor istorice locale din vestul fostei URSS. A te îndoi de autenticitatea identității Ucrainei și viabilitatea „bielorusismului” ca elemente de construcţie națională servește la înrădăcinarea de stereotipuri în opinia publică internațională şi îngreunarea integrării în Europa a celor două țări. Conceptul de “națiune treimică” rusă compromite astfel unicitatea culturilor care s-au dezvoltat la marginea vestică a Imperiului Țarist și ignoră în mod clar notele specifice lingvistice (limba ruteană) și religioase (catolicismul și biserica unită).

Mișcările şi partidele de extremă-dreapta din Europa apuseană – în Austria, Franța, Germania și Italia – au îmbrățișat uneori acest mit al națiunii treimice ruse. Într-adevăr, majoritatea liderilor de extremă-dreaptă din vest (plus câțiva ideologi de extremă stângă) sunt convinși că Ucraina și Belarus nu sunt națiuni de sine stătătoare. Alţi susţinători se regăsesc în rândul elitelor intelectuale care admiră „Rusia eternă” ca formă de civilizație superioară, ori printre cei seduși de ideologiile neo-eurasianiste.

Mitul nr. 12: „Crimeea a fost întotdeauna rusească”

Kremlinul propagă ficțiunea conform căreia Crimeea s-ar fi „separat” în mod legitim și voluntar de Ucraina, „reunindu-se” cu Rusia în 2014. Dacă rămâne necontestat, acest mit riscă să submineze și mai mult integritatea teritorială a Ucrainei, încurajând puteri expansioniste în alte părţi de lume. Accentuata militarizare de azi a Crimeei și restricțiile de navigație impuse ilegal în Marea de Azov sporesc nivelul de vulnerabilitate în Marea Neagră și Mediterana în fața amenințărilor de securitate generate de Rusia.

Realitatea e însă că peninsula Crimeea a aparţinut Rusiei doar pentru o scurtă perioadă din istoria sa. Înainte de 2014 Crimeea fusese parte din Rusia 168 de ani în total, deci mai puțin de 6% din perioada istorică menționată în documente. După obținerea independenței Ucrainei în 1991, în Crimeea nu a existat vreo mișcare separatistă notabilă. Ucrainenii, rușii și tătarii crimeeni au coexistat pașnic în cadrul unei autonomii lărgite, conform constituției Republicii Autonome Crimeea. „Referendumul” organizat de Rusia și ținut în condiții de constrângere în data de 16 martie 2014 a fost doar o butaforie menită să oficializeze ocuparea militară a peninsulei de către Rusia.

În Europa, o serie întreagă de partide și politicieni, în mare parte din spectrul populist de dreapta, având legături puternice cu Kremlinul, au vehiculat povestea că „Crimeea e oricum rusească”. În plus, analiștii de politică externă, de orientare realistă sau înclinaţi către compromis (Grand Bargain), propun să fie iertată încălcarea de către Rusia a principiilor de drept internațional în Crimeea, ca semn de deschidere din partea Occidentului, având în vedere istoria specială a Crimeii și compoziția ei etnică, predominant rusă. De fapt Crimeea a aparţinut Ucrainei sovietice mai mult timp decât Rusiei sovietice. Există şi un alt mit foarte răspândit, anume că peninsula ar fi fost un cadou acordat Ucrainei în 1954 pentru a marca „unirea cu Rusia de la 1654”. Şi asta e greşit: transferul Crimeei către Ucraina în anul respectiv s-a făcut pentru a ajuta economia din peninsulă, aflată într-o criză la momentul acela din pricina penuriei de apă și depopulării rurale (aceleaşi probleme ca şi azi, după ocupare).

Mitul nr. 13: „Reformele de liberalizare a pieței Rusiei din anii 1990 au fost un eșec”

Mitul spune că reformele liberale de piaţă în 1990 au dus la o recesiune prelungită în Rusia. E adevărat că s-a încercat atunci liberalizarea pieței iar producția a scăzut puternic în cei şase ani care au urmat, dar nu reforma a fost cauza căderii economice. Liberalizarea așa cum era concepută inițial nu a fost niciodată pusă în aplicare integral sau adecvat în Rusia. Acolo unde reforma chiar a fost implementată, de exemplu în Polonia, declinul producției a fost scurt și modest. Ce s-a întâmplat în Rusia e că autoritățile au fost slabe politic şi nu au putut menţine cursul până la stabilizarea economiei (controlul inflației, gestionarea finanțelor publice), în timp ce un alt pilon al reformei, privatizarea, a fost viciat profund de corupție. Convingerea greşită rămasă de atunci că economia de piață e cumva incompatibilă cu Rusia nu face decât să slăbească politicile Occidentului.

Putea terapia de șoc să funcționeze în Rusia? Nu a fost implementată, deci nu vom ști niciodată; reforma a fost blocată de contra-reacţia socială și politică. Poate că simpla existență a unei asemenea opoziții făcea misiunea imposibilă din start? Nu e clar.

În Polonia, reforma a însemnat înlăturarea unui sistem impus de o putere străină. În Rusia, de pe altă parte, planificarea centralizată a fost o idee proprie, parte din stilul de viață sovietic. Acest mit, cum că reformele liberale ar fi devastat Rusia în anii 1990, pare foarte credibil pentru unii decidenți europeni. Mai ales aceia care, de stânga sau de dreapta, privesc azi cu indulgenţă regimul lui Vladimir Putin. Mitul crizei economice declanșate în Rusia de reformele liberale în anii ’90 e avantajos şi pentru actuala conducere a Rusiei, deşi chiar cei 2,6 milioane de siloviki care au stopat acele reforme împiedică azi ţara să aibă o economie mai eficientă și dinamică. În general trebuie să privim cu scepticism orice teză conform căreia ideile occidentale poartă vina problemelor economice ale Rusiei. Experiența reformei din anii 1990 ilustrează un adevăr care sare în ochi: ceea ce se întâmplă în Rusia, având în vedere dimensiunile și resursele ţării, depinde în primul rând de deciziile rușilor.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *