24 Ianuarie: Unirea şi luciditatea patriotică – Opinii

spot_img

Știri din aceeași categorie

DISTRIBUIE!

Comunismul a redus Unirea din 24 Ianuarie la statutul kitsch al unui obiect de propagandă. Generaţii întregi au asistat la memorabila întâlnire dintre secretarul general al PCR şi domnitorul Unirii, în vreme ce înţelepciunea lui Moş Ion Roată a întruchipat acel geniu rural la care mitologia ceauşistă nu înceta să se întoarcă. Măreţia lui Cuza, ( cel contrapus, sistematic, glacialului şi veneticului Carol I ) stătea în puterea lui de a fi alături de cei mulţi : om al istoriei, om al destinului, om al poporului, Cuza devenea, în scenariile de televiziune, icoana laică a patriotismului imaculat.

Şi dacă stalinismul naţional a anexat Unirea, tranziţia a desăvârşit instrumentalizarea grotescă. În Bucureşti,Focşani sau Iaşi, presedinţi,miniştri, prefecţi şi preşedinţi de consilii judeţene întâmpinau, cu emoţie trucată, pe acelaşi prăfuit domn al Unirii, ca într-o repetabilă scenă ce anunţa discursurile ritualice închinate zilei celei mari. Demagogia se sprijinea pe istoria desenată caricatural, sub semnul imposturii naţionale.

Luciditatea patriotică, cea care preia de la tradiţia libertăţii înclinaţia examinării critice şi refuză beţia de cuvinte, poate reda acestei zile de ianuarie soclul pe care să nu se mai înalţe statui groteşti: eliberarea de clişee înseamnă revenirea, fără emfază ridicolă, la rădăcinile unui trecut din care venim.

Ziua de 24 ianuarie este imaginea unui compromis istoric care a dat naştere României înseşi. La un deceniu la 1848, reconcilierea dintre familiile paşoptiste, pe de o parte, şi acordul dintre liberali şi conservatori, pe de altă parte, erau responsabile pentru dubla alegere a lui Cuza. Trecerea de la radicalismul mazzinian al exilului muntean la pragmatismul diplomatic al negocierii ţinea de identitatea acestui miracol de la 1859. Vechii conspiratori descopereau ţesătura complicată de interese a “chestiunii orientale” şi reuşeau să facă din proiectul românesc unul care să întruchipeze noul echilibru european.

“Domesticirea“ paşoptismului şi naşterea unui conservatorism eliberat de rusofilie oarbă sunt parte din această istorie a Unirii de la 1859. În Divanele din cele două principate, ( cele din urmă adunări de stări din istoria noastră), un program de edificare naţională şi de modernizare constituţională era schiţat, în contextul unor negocieri laborioase. O revoluţie constituţională se înfăptuia paşnic în momentul în care Adunările adoptau rezoluţia de abolire a privilegiilor.

Egalitatea în faţa legii, consfinţită prin “ Convenţia de la Paris”, marca intrarea în modernitate. Elogiat de Titu Maiorescu în paginile de introducere la discursurile parlamentare, programul de la 1857 pregăteşte nu doar 1859, ci şi 1866: prinţul străin de pe tronul statului este culminaţia unui proces spectaculos de reinventare identitară. Trecerea de la suzeranitatea otomană şi protectoratul rus se înfăptuise în câteva decenii. România pe care o imaginau cândva, la Mânjina,munteni şi moldoveni era, în cele din urmă, un stat pe cale de a se naşte.

Căci a existat, la 1857, ca şi la 1859, un altruism al devoţiunii patriotice, fără de care alegerea lui Cuza în ambele Principate nu ar fi fost de imaginat. Renunţarea celor care ar fi putut fi domni a pregătit compromisul. Costache Negri este unul dintre aceştia : discreţia lui este memorabilă şi atât de străină contemporanilor săi. Dincolo de ambiţii, dincolo de tensiunile pe care exilul le exacerbase, dincolo de memoria unui veac tulburat, un sentiment al solidarităţii era dominant. Speranţele din urcării pe tron a lui Cuza era speranţele unei întregi elite dedicate unui ideal de regenerare. Sincronizarea era, pentru cei de la 1859, alternativa la menţinerea în încremenirea periferiei: formele importate cereau un nou fond. Entuziasmul de atunci avea să fi temperat de deceniile în care fisurile din măreţul edificiu nu mai puteau fi ascunse. Critica junimistă era reacţia de luciditate organicistă la exaltarea ziditorilor.

24 ianuarie este punctul de plecare al unei istorii ce ne cuprinde şi pe noi. Statul care se conturează acum se întemeiază pe câteva opţiuni care se dovedesc fatidice: alianţa dintre vocaţia centralizatoare şi reflexele autocratice modelează viitorul modernităţii noastre politice. Idealul unei naţiuni unite implică favorizarea centrului în detrimentul provinciei. Moldova este sacrificată , prima, pe altarul acestui stat ortografiat cu majusculă. Declinul ei anunţă evoluţiile care vor urma. Creşterea Bucureştiului ţine de logica constituirii unui administraţii pe model francez:autentica descentralizare este înlocuită cu guvernarea autoritară, prin emisari ai Guvernului în teritoriu.

Cât despre constituţionalism, el poate fi suspendat atunci când raţiunea de stat o cere. Paşoptiştii- admiratori ai domniei legii devin, la 2 mai 1864, autorii unei lovituri de stat. Alungarea, prin forţa armată, a membrilor Adunării Elective pregăteşte terenul pentru primul plebiscit cezaric. Cuza îmbrăca, cu doi ani înainte de detronarea sa, mantia bonapartistă. Brutalitatea autocratică este justificată prin imperativul social: un precedent funest şi simbolic.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

spot_imgspot_img