„Am petrecut o lună în Slovenia, un paradis. Toți se plângeau amarnic de țara lor”, spune Andrii Liubka, scriitor ucrainean și voluntar activ. Într-un text pentru HotNews, la aniversarea a patru ani de la declanșarea invaziei rusești la scară largă, el își susține decizia de a se înrola, în vreme ce explică care sunt, din punctul său de vedere, exemplele pe care Ucraina le poate oferi Europei: optimismul, reziliența și menținerea principiilor chiar și în timpul celei mai crunte lupte pentru supraviețuire.
Acum o lună, am lăsat deoparte munca mea de scriitor și voluntar și m-am înrolat în armata ucraineană. Când am plecat, unii cunoscuți și-au luat rămas-bun, de parcă aș fi murit deja.
Dar raționamentul îmi spunea exact contrariul. E exact invers: dacă vrei să să supraviețuiești, să îți aperi familia, casa și țara, trebuie să fii pe deplin instruit și pregătit pentru a te proteja. Nu există școală mai bună pentru asta pe continentul nostru decât cea oferită de Forțele Armate ale Ucrainei.
Așa că atunci când am îmbrăcat uniforma militară, am simțit că am pus pe mine o armură protectoare, care îmi crește șansele de supraviețuire, în comparație cu civilii de lângă mine. Gândul ăsta m-a umplut de încredere și optimism.
Cum se explică optimismul ucrainean?
Probabil vi se pare greu de crezut. Dar nu sunt singurul în situația asta. Dacă Dumnezeu ar avea simțul umorului, ar izbucni în râs la gândul că, din toate țările europene de azi, Ucraina este cea mai optimistă.
Potrivit unui studiu pan-european realizat la sfârșitul anului trecut de Consiliul European de Relații Externe, 41% dintre ucraineni sunt optimiști cu privire la viitorul lumii.
Prin comparație, doar 7% dintre italieni împărtășesc această perspectivă, alături de 8% dintre francezi și 12% dintre danezi.
Ar fi logic să presupunem că ucrainenii sunt naivi, din moment ce în lumea de azi nu există multe motive de optimism. Și totuși, explicația reală e mult mai dramatică: în al patrulea an de război, oamenii sunt atât de epuizați încât simt că lucrurile pur și simplu nu pot deveni mai rele.
Și dacă nu pot deveni mai rele, atunci ar trebui să ne așteptăm la zile mai bune. În cele din urmă, optimismul, credința și speranța pot fi sursele finale de reziliență pe care niciun suflet întunecat nu le poate taxa.
„Am petrecut o lună în Slovenia, un paradis. Toți se plângeau amarnic de țara lor”
Există printre noi optimiști care gândesc matematic și cred că lucrurile se vor îmbunătăți pur și simplu pentru că o lungă perioadă de ghinion trebuie să facă în cele din urmă loc unei perioade bune.
Există optimiști analitici care își susțin speranța cu raționamente solide: Rusia slăbește și alunecă în declin economic, iar partenerii noștri s-au trezit în sfârșit și sunt gata să investească în apărare.
Și apoi sunt optimiștii fataliști, care așteaptă „o lebădă neagră” sub forma unui cataclism global, moartea subită a unui dictator sau alt miracol improbabil, precum reînvierea Organizației Națiunilor Unite.
Mi-amintesc cum, acum câțiva ani, am petrecut o lună în Slovenia, un paradis pe coastele Mării Adriatice. Toți cei pe care-i întâlneam se plângeau amarnic de țara lor și își cereau scuze pentru orice.
Abia mai târziu am aflat că, în folclorul balcanic, slovenii sunt considerați cei mai pesimiști și veșnic nemulțumiți oameni.
Atunci mi-a trecut prin cap o glumă, una care cu timpul și-a pierdut mare parte din umor. Am propus să lansăm un curs de patriotism de o lună în Ucraina pentru alte națiuni: petreceți câteva săptămâni trăind ca noi, iar nemulțumirile legate de țara voastră vor pieri în scurt timp.
Veți pleca înapoi în Slovenia (sau de unde sunteți) ca niște patrioți care își iubesc țara înflăcărat.
„Patru ani de când forța brută nu a reușit să se impună”
Azi, ceea ce altădată suna ca o glumă, este confirmat de cercetări sociologice: dacă europenii au nevoie de mai multă credință în ei și în ziua de mâine, ar trebui să ia exemplu de la Ucraina.
Țara noastră nu este doar o rană deschisă, dar și o sursă de putere – o dovadă a faptului că nu trebuie să renunți la principiile tale pentru a supraviețui într-o lume modernă cinică și agitată
Așadar, ziua de 24 februarie 2026 marchează nu doar aniversarea a patru ani de la declanșarea uriașei crime de război a Rusiei, dar și dovada clară că legea neanderthaliană a forței brute nu a reușit să se impună.
La începutul celui de-al cincilea an de agresiune la scară largă, ursul turbat nu și-a îndeplinit încă nici măcar obiectivele inițiale – ocuparea totală a Donbasului, cu atât mai puțin ștergerea completă a Ucrainei de pe hartă.
În acest moment întunecat al Europei – intimidată de Rusia și trădată de America – Ucraina a devenit un exemplu viu al faptului că poți lupta pentru supraviețuire și îți poți menține cursul chiar și în cea mai violentă furtună.
Insist asupra acestui lucru pentru că chiar contează: nu să lupți pentru supraviețuire abandonându-ți calea, ci să lupți rămânând ferm pe pozițiile tale. Dacă Ucraina a reușit să facă acest lucru, Europa de ce nu ar putea să o facă?
„Ucraina a devenit piatra de temelie a securității UE în 2026”
În contextul aceasta, cuvintele lui Wolfgang Ischinger, președintele Conferinței de Securitate de la Munchen, nu mai par atât de scandaloase. Într-un interviu pentru Tagesspiegel, el a spus că „atâta vreme cât Ucraina luptă, pericolul pentru Europa rămâne redus”.
Remarca sa poate fi interpretată cinic, ca și cum Europa nu și-ar dori cu adevărat să fie pace în Ucraina.
Dar este mult mai clară dacă o privim prin prisma realpolitikului: Ischinger a recunoscut, de fapt, că reziliența Ucrainei este acum fundamentul securității europene.
Repet: nu NATO, ci Ucraina a devenit piatra de temelie a securității UE în 2026.
În acest mod mai degrabă bizar, adevărata integrare europeană a Ucrainei a început deja. Documentele nu au fost încă semnate, dar practic, suntem integrați în Uniunea Europeană la mai multe niveluri.
Și dacă UE dorește să supraviețuiască și să se consolideze ca actor geopolitic, trebuie să integreze Ucraina. Mai precis, trebuie să se integreze reciproc cu Ucraina.
Zilele în care relațiile dintre UE și Ucraina semănau cu cele dintre un profesor și un elev au trecut. În anii de război și de încercări, Ucraina a câștigat o experiență neprețuită în materie de reziliență, a învățat lecțiile reale ale supraviețuirii pe câmpul de luptă și, în cel mai dificil moment, a făcut un salt tehnologic, aplicând creativ inovația în industria apărării.
Astăzi, avem multe lucruri de împărtășit și partenerilor noștri.
„Europa este profund norocoasă să aibă Ucraina”
Puteam doar să visez la această realitate acum 22 de ani, când am participat la primul meu miting politic, în timpul Revoluției Portocalii din 2004. Pe atunci, ca student naiv, credeam că aderarea Ucrainei la UE ne va rezolva instantaneu toate problemele.
Pentru mine, dezvoltarea însemna adoptarea fără ezitare a tuturor normelor și practicilor de la Bruxelles – la urma urmei, ce am putea contribui noi, rudele sărace și înapoiate?
De atunci au trecut două decenii: Revoluția Demnității, războiul hibrid din 2014 și mai târziu, invazia la scară largă din 2022. Au fost ani de eforturi susținute și de mișcare hotărâtă către Europa – o cale pe care o consideram o întoarcere istorică și culturală acasă.
Acești 22 de ani cuprind întreaga mea viață conștientă, ghidată de visul generațional de a avea o Ucraina europeană.
Azi suntem aproape de a ne îndeplini acest vis. Ucraina este acum în centrul vieții europene. De soarta țării noastre depinde viitorul continentului.
Aș remarca, cu o oarecare ironie, că în acest caz, proverbul ucrainean „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i planurile tale” s-a dovedit a fi întru totul adevărat.
Am visat atât de mult timp la europenizarea Ucrainei, încât acum vedem că a sosit momentul să ucrainizăm Europa – să le putem arăta reziliența, fidelitatea față de principii și, oricât de improbabil ar părea, optimismul.
Astfel, cea de-a patra aniversare a criminalei invazii a Rusiei este un prilej potrivit pentru a spune că sunt mândru să fiu ucrainean. Și să adaug: Europa este profund norocoasă să aibă Ucraina.
