Povestea de dragoste a celor doua capete incoronate s-a petrecut intr-o epoca de mari transformari statale si religioase.
Una dintre traditiile romanesti cu radacini in Evul Mediu este Dragobetele, o sarbatoare a iubirii si a primaverii. Etnologii considera ca aceasta sarbatoare, atestata documentar abia din secolul al XIX-lea, este ilustrativa pentru o epoca despre care o prejudecata adanc inradacinata spune ca, cel putin la nivelul aristocratiei, casatoriile erau aranjate si aveau loc mai mult din interes. Tocmai de aceea, „Romania liberaa” aduce in atentia cititorilor trei povesti de dragoste din Evul Mediu, petrecute in cele trei state locuite de romani: Valahia, Transilvania si Moldova. Cele trei povesti de dragoste vor fi publicate in trei episoade diferite.
Doamna Clara si voievodul Alexandru Nicolae
Povestea de dragoste dintre Doamna Clara si Alexandru Nicolae, voievodul Valahiei, s-a petrecut intr-o epoca de mari transformari. Alexandru Nicolae era descendentul unei familii aristocratice transilvanene cu origini cumane, de credinta catolica, dupa cum afirma istoricul Neagu Djuvara.
Tatal sau, Basarab I, este considerat intemeietorul Valahiei, principatul romanesc de la sud de Carpati. In epoca, nu era folosita denumirea de Tara Romaneasca, o creatie a secolului XIX. Insa Valahia nu este singurul caz de acest fel, in care denumirea pe care o foloseau oamenii Evului Mediu nu corespunde denumirii pe care o utilizam noi pentru a desemna statele lor. Cel mai faimos exemplu este cel al Imperiului Bizantin, o denumire creata, de asemenea, in secolul al XIX-lea. Bizantinii din Evul Mediu foloseau sintagma de Imperiul Roman sau de Romania pentru a-si desemna statul, iar pentru a se numi pe ei insisi foloseau etnonimul de romei, adica de romani sau de urmasi ai romanilor.
Este cunoscuta batalia de la Posada, in care romanii, aliati cu tatarii, condusi cu totii de Basarab I, au infrant, in 1330, oastea condusa de Regele Ungariei si Croatiei, francezul Carol Robert de Anjou.
In 1330, fiul lui Basarab I, Alexandru, era, probabil, deja asociat la domnie, pe care a pastrat-o pana la moarte, in 1364. Cel mai probabil, Basarab I a decedat in 1352, data de la care fiul sau Alexandru Basarab a ramas singur stapanitor al principatului de la sud de Carpati.
Papa Clement al VI-lea il numea „fiua” si „nobil barbata”
Ca urmare a victoriei de la Posada, principatul Valahiei devenise un stat important. Lucrul este dovedit de o scrisoare a Papei Clement al
VI-lea din 17 octombrie 1345, in care il lauda pe „nobilul barbat Alexandru Bassaratia” si il indemna sa staruiasca in raspandirea credintei catolice.
La acea data, Alexandru Basarab era casatorit cu Doamna Clara de Dabaca. Ea provenea dintr-una dintre cele mai importante familii aristocratice transilvanene. Tatal sau, un militar destoinic, de origine maghiara, fusese numit Ban de Severin, adica guvernator al uneia dintre cele mai expuse provincii de granita a regatului Ungariei.
Probabil, casatoria lui Alexandru Basarab cu Doamna Clara, fiica Banului de Severin, care era si conte de Dabaca, a fost modalitatea prin care regii Ungariei si voievozii Valahiei au convenit sa stinga litigiul asupra Banatului de Severin, fosta provincie a Imperiului Bulgar, care daduse nastere si conflictului armat din 1330. Este posibil ca aceasta casatorie, fondata pe un interes patrimonial si expresia unei politici de alianta, sa se fi transformat intr-o dragoste puternica.
Valahia intra in lumea bizantina
In epoca, voievodul Alexandru Basarab a dorit sa obtina recunoasterea ca suveran autocrat, iar in Evul Mediu recunoasterea statala era una religioasa. Existau doua surse ale legitimitatii, de unde conducatorul unui nou stat putea primi mirul sfintit care il transforma in suveran si suzeran sau domn autocrator: Roma si Constantinopolele.
Alexandru Basarab a cerut mai intai aceasta recunoastere de la Papa. Insa Papa de la Roma considera ca voie-vodul de la sud de Carpati trebuie sa ramana vasalul regelui Ungariei, de la care primise si dreptul de a fi suzeranul Tarii Fagarasului si al Amlasului si care primise o serie de drepturi asupra Banatului de Severin, condus de socrul, apoi de cumnatul sau.
In aceste conditii, Alexandru Basarab a cerut recunoasterea ca autocrat de la Constantinopole. Patriarhul constantinopolitan a fost de acord, insa a pus conditia ca Alexandru Basarab sa adopte confesiunea greco-orientala, cunoscuta azi sub numele de ortodoxa. In epoca, cele doua confesiuni crestine majore nu erau desemnate drept catolica si ortodoxa, ci latina si greceasca. Oamenii Evului Mediu credeau ca separarea dintre cele doua biserici crestine, produsa in 1054, este ceva temporar si depuneau eforturi mari pentru unirea lor. De aceea, in acest articol, termenii greco-oriental si ortodox exprima, fara intentia de a rani vreo sensibilitate, aceeasi notiune, confesiunea care a evoluat azi in Biserica Ortodoxa.
Adoptarea confesiunii ortodoxe a pus la grea incercare casatoria cu Doamna Clara. Aristocrata maghiara din Transilvania isi iubea cu patima sotul, dupa cum cred istoricii, insa a refuzat sa imbratiseze si ea noua confesiune a sotului sau. Concret, anul 1359 a fost cel in care Alexandru Basarab a trecut la confesiunea greco-orientala. Potrivit unui obicei larg raspandit in epoca, el a adoptat si un al doilea nume, Nicolae. De atunci, el a ramas cunoscut in istoriografia romaneasca sub numele de Alexandru Nicolae Basarab sau, dupa alti istorici, Nicolae Alexandru Basarab.
Anul convertirii sale poate fi stabilit in relatie cu transferarea vechiului scaun mitropolitan de la Vicina, din Dobrogea, pe atunci parte a Imperiului Bizantin, la Campulung, vechea capitala domneasca, sau la Curtea de Arges. Exista dispute intre istorici cu privire la situarea scaunului mitropolitan, insa este posibil ca ambele orase care aveau pe atunci curti domnesti sa fi gazduit, pe rand, resedinta mitropolitana. Existenta a doua curti domnesti indica faptul ca nucleul principatului romanesc de la sud de Carpati rezultase dintr-o unire sau dintr-o anexare a doua mici cnezate sau voievodate preexistente.
Asadar, din 1359, voievodul Valahiei intra in lumea bizantina, rupe legaturile de vasalitate cu regele Ungariei si devine vasal al Imparatului de la Constantinopole. Mitropolitul bizantin Iachint se muta de la Vicina si vine in Valahia, care, dotata cu propria mitropolie, are toate atributele unui stat medieval propriu-zis. Alexandru Basarab nu a trecut singur la confesiunea de rit grecesc. Impreuna cu el, cea mai mare parte a familiei sale, inclusiv fiul si mostenitorul sau, Vlaicu-Vladislav, fiica sa Anca, sotia de mai tarziu a regelui sarb Stefan Uros, si o mare parte a curtenilor si locuitorilor Valahiei au adoptat noua confesiune.
Biserica Domneasca din Curtea de Arges, locul unde ascultau liturghia voievodul si apropiatii sai, cu hramul Sfantului Nicolae, protectorul voievodului Alexandru Nicolae, este data in grija mitropolitului Iachint, care impreuna cu invatatii sai calugari greci adusi de la Vicina, transforma oraselul romanesc de munte intr-un important centru de cultura.
Doamna Clara a Valahiei si fiica sa Ana, sotia de mai tarziu a ultimului imparat bulgar de Vidin, Stratimir, au preferat sa ramana catolice, ca, de altfel, o parte importanta a nobilimii si …
Dragostea in Evul Mediu. Doamna Clara si voievodul Alexandru Nicolae Basarab, casatoria care a stins litigiul intre regii Ungariei si voievozii Valahiei
