În două articole, unul publicat pe Mediafax pe 13 iulie 2020 (aici) și un altul din 16 septembrie 2020 de pe Aleph News (aici), istoricul Marius Oprea discută Acțiunea în constatare a colaborării cu Securitatea (ca poliție politică) prin care Colegiul CNSAS l-a trimis pe Mugur Isărescu în fața Curții de Apel București. Colegiul își bazase acțiunea în principal pe două note informative. În prima, fostul angajat al Institutului de Economie Mondială scrisese despre nemulțumirea exprimată de o colegă față de circulația autobuzelor dinspre Drumul Taberei, dar o caracterizase drept „muncitoare, silitoare și disciplinată, în îndeplinirea obligațiilor de serviciu”. Din a doua, reieșea că un diplomat străin s-a plâns de frigul din locuință. Cum spune Marius Oprea, asemenea „probe” sunt rizibile.
Istoricul își asumă o vină pentru această interpretare a Colegiului CNSAS. El însuși avusese ideea „nefericită” de a introduce în Ordonanța de Urgență 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, termenul „au vizat” (despre furnizarea de informații care duceau la îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului).
Aș zice că Marius Oprea nu are de ce să vorbească despre „o vină”. Fără sintagma „informații care vizau”, legea ar fi fost greu aplicabilă. Încă din 1992, legea de organizare și funcționare a SRI excludea din rândurile ei foștii ofițeri ai Securității vinovați de încălcarea drepturilor omului. Or, SRI era umplut de foști ofițeri a căror meserie chiar aceasta fusese. Serviciul avea de partea lui faptul că nu existau decizii judecătorești care să stabilească respectivele încălcări. În anul 2000, când a fost înființat Colegiul CNSAS, când încă se aflau în SRI suficient de mulți foști ofițeri de Securitate, Colegiul ar fi putut iniția procese împotriva acestei categorii a angajaților SRI. Stabilind implicarea lor în acțiuni împotriva drepturilor omului, instanțele ar fi dus la eliminarea foștilor securiști din sistem. Mascarada de funcționare a primului Colegiu, campaniile menite să îndrepte atenția spre informatori, punându-i astfel în umbră pe cei care se aflau în spatele lor au servit accstei categorii de ofițeri SRI.
Enunțul „au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” nu are nimic problematic. Doctrina rezultată din deciziile Colegiilor CNSAS și jurisprudența Curților de Apel și ÎCCJ ar fi putut oferi enunțului o interpretare rezonabilă. Dacă interpretarea i-a fost viciată, aceasta se explică prin erorile de judecată ale Colegiilor și instanțelor judecătorești.
Revin la Acțiunea în constatare a colaborării cu Securitatea în cazul lui Mugur Isărescu. Marius Oprea explică contextul care o face „rizibilă”. Urmărește filiera și, de aici, motivația politică a atacului la adresa guvernatorului BNR. Acest episod ar fi unul din multele în care arhiva Securității a fost manipulată pentru atingerea unor scopuri politice ori personale – un fenomen deplorabil.
Mugur Isărescu are o poziție importantă în stat. Vechea lui relație cu Securitatea nu pare totuși atât de simplă, una de „informator care a dat câteva note benigne”. Nesweek susține că Isărescu se afla sub controlul Contraspionajului Extern din Centrala de Informații Externe, căreia îi da informații despre diplomații occidentali, cel mai des, americani și britanici (aici). Acest tip de informări erau obligatorii prin lege, iar notele invocate și prezentate de publicație nu probează activități de poliție politică. Newsweek mai susține că are dovada apartenențeni lui Mugur Isărescu la „Grupul Operativ Negoiul”, care l-ar fi folosit în activități de spionaj ca ofițer de informații pe deplin conspirat. (În 1999, în timp ce participam la seminarul susținut anual de un think tank american stabilit de zeci de ani în Salzburg, am descoperit în lista cu alumni că Mugur Isărescu îi fusese oaspete în anul 1973 (!))
Concluzia? Discuția despre „cazul Mugur Isărescu” este de văzut dintr-o perspectivă mai generală, a faptului că mai bine de un deceniu, oprobriul public su001Ea concentrat asupra Securităţii, doar una „din instituţiile, numeroase şi probabil la fel de periculoase, subordonate Partidului şi statului” (Daniel Barbu). Colaborarea cu Securitatea constituia doar o componentă a colaborării cu regimul comunist. Având în vedere această istorie, pentru sănătatea societății noastre contează și ce au făcut după revoluție oamenii aparatului de elită al statului comunist, raportat la ce au făcut anterior. După 1990, Mugur Isărescu pare a fi jucat un rol esențial pozitiv, de tehnician cheie al echilibrului economic național.
În condițiile a ceea ce s-a întâmplat în statul post-decembrist: ocuparea pozițiilor de frunte de pleiada de nomenclaturiști ai PCR, de procurori, propagandiști, cenzori, diplomați ceaușiști, implicați pe față în acțiuni represive, și ofițeri de securitate care aveau represiunea ca meserie, a face din Mugur Isărescu ținta lustrației morale este cel puțin artificial.
**
Marius Oprea a mai intervenit anterior în cazul unor „dezvăluiri” lipsite de discernământ. Recomand analiza făcută de el acuzațiilor aduse lui Adrian Marino și lui Oskar Pastior, interpretate drept „ascunderea mizeriei [securiștilor] sub preş” (“Despre vină, delaţiune, Marino, Pastior şi multă Securitate”, Observator cultural, 2010). Într-un articol din 9 octombrie 2020, Oprea revine la subiectul dezvăluirilor care i se par necinstite, acuzându-l pe cercetătorul Mădălin Hodor că ar fi „sărit la gâtul Patriarhului Daniel” (formularea lui Oprea). Hodor făcuse publice date despre documentele Securității care susțineau că dosarul lui Daniel Ciobotea ar fi fost ars, alături de dosarele altor 33 de personalități religioase (precum monseniorul Robu – aici). Lucrând în arhiva gestionată de CNSAS, a descoperit trei dintre dosarele din lista celor despre care procesele verbale susțineau că ar fi fost arse. Concluzia cercetătorului: ar fi de bănuit că și celelalte dosare există.
Mădălin Hodor pleacă de la premisa că Patriarhul Teoctist ar fi un „colaborator al Securității”, scrie Marius Oprea, de vreme ce acesta nu se întreabă dacă nu cumva la timpul respectiv, ierarhul n-ar fi fost de fapt „urmărit sau verificat de Securitate”. Ca argument, Oprea amintește că înainte de 1989, Daniel Ciobotea plecase la studii în Franța și Germania, ceea ce presupunea acordul și avizul Securității. Faptul implica, desigur, deschiderea unui dosar de urmărire informativă. În plus, în anul 2007, patriarhul primise o decizie de necolaborare cu Securitatea de care Hodor nu amintește. Sugerând că procesele verbale se referă la dosare de rețea, „anathema a fost aruncata și îndoiala a fost sădită”.
Oprea pune dezvăluirile lui Mădălin Hodor într-un mai amplu context politic și instituțional, interesant, dar mă voi referi exclusiv la povestea dosarelor distruse care, iată, „apar pe rafturi”. Deși Hodor nu o afirmă explicit, articolul său sugerează într-adevăr existența unui dosar de rețea pe numele actualului patriarh. Se pune întrebarea de ce o astfel de ipoteză privind colaboraționismul lui Daniel Ciobotea îî pare lui Marius Oprea un atac la persoană, un atac la Biserica Ortodoxă, o „iresponsabilitate”.
Pentru a-l apăra pe patriarh, Marius Oprea susține că dosarul „cel ars” ar fi probabil unul de urmărire informativă, cu siguranță deschis la plecarea la studii în Occident. Oprea, un expert al subiectului, știe foarte bine că informatorii aveau și dosar de urmărire, nu doar de rețea. Istoricul invocă apoi o decizie de necolaborare eliberată de CNSAS în anul 2007. Multe decizii de colaborare și de necolaborare semnate de această instituție au fost însă infirmate în timp. O temă și mai serioasă este chiar eliberarea unor asemenea decizii în lipsa unor dosare, sau știindu-se că acestea au fost distruse. CNSAS poate adeveri că în arhiva lui nu a ajuns dosare de rețea ale solicitantului, dar nu că este informat despre necolaborarea acestuia cu Securitatea. Adeverințe de necolaborare sunt pur și simplu ridicole.
Însă tema de fond ar fi alta: este oare de așteptat ca Daniel Ciobotea să fi colaborat cu Securitatea? Sau nu? Referirea la studiile în Occident ale lui Ciobotea din articolul lui Marius Oprea este un soi de eufemism. Între 1986-1988, teologul a fost director adjunct al Institutului Ecumenic de la Bossey, a lucrat ca profesor asociat la Geneva și Fribourg, a reprezentat BOR la numeroase conferințe din Occident, în particular, în Statele Unite. Orice trăitor al perioadei, și cu atât mai mult un cercetător al ei știe că asemenea poziții nu puteau fi obținute fără implicarea Securității.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
