Nu stiu cati dintre romani?au aflat pana acum de satul vasluian Sauca. Dar strainii stiu de mai mult timp.
Datorita celei pe care o caracterizez drept un adevarat ambasador al obiceiurilor locale, dar si al traditiilor romanesti, in general.
Va fac astfel cunostinta cu Rodica Bulboaca, cea care certifica faptul ca un spirit mare poate fi intalnit si intr-un loc mic, cum e satul unde s-a nascut si traieste femeia aceasta. A fost invitata in tari straine, preparand bucate dupa retetele pe care le stia din strabunici. Le-a aratat oamenilor de pe alte meleaguri costumul popular specific zonei sale. La ea in sat a scormonit fiecare pod si a scos nestemate ale culturii si inteligentei taranului.
Si a facut un muzeu, in scoala veche. Muzeul e langa scoala cea noua din sat. Copiii ies de la cursuri si vin la muzeu. Sa se joace. Au voie sa umble cu instalatiile de acolo. Nu exista vreun carton pe care sa scrie „nu atingeti”. Gazda spune, dimpotriva, ca jocul, curiozitatea ii fac pe copii sa descopere o lume pe care nici macar in manuale n-o mai afla.
Tot in scoala veche, pusa la dispozitie de autoritatile locale, este si atelierul unde femeile din sat se aduna la lucru. De doua ori s-a facut pana acum claca in toata puterea cuvantului, cateva zeci de femei strangandu-se si punand la lucru, la fel ca pe vremuri, acul si ata, fuiorul si lana.
S-au asezat, intre timp, bazele unei asociatii a mestesugarilor. Masini moderne pentru cusut au fost aduse in acest loc, in urma unui proiect castigat de asociatia locala. Gazda mea, „ambasadoarea”, tine de ideea aceasta a ei de multi ani incoace, sa nu lase ancestralele obiceiuri sa se topeasca in tumultul unei lumi care nu mai are timp nici macar de propriu-i suflet.
Cum a fost in America
Se duce pe la diverse targuri ale artei populare din tara. Daca auzi cumva de Rodica Bulboaca, atunci te gandesti la preparatele ei culinare, asortate cu descrieri amanuntite. Cum se face mancarea aceea. Si de la cine a luat ea retetea cu pricina. Dar si cum se facea in stravechile timpuri. Ce vase erau folosite atunci. Si unde se pastrau alimentele cu un secol in urma.
Mica la stat femeia asta, in puterea varstei, dar daca stai langa ea cateva minute simti ca te incarca cu energie. Pozitiva! Povesteste cum a fost in America, in 1999, in cadrul unei delegatii a creatorilor populari care au aratat, dincolo de Ocean, ce are Romania autentic.
Era un festival care a fost organizat chiar la Washington de Institutul Smithsonian. Rodica avea o misiune cat se poate de clara, sa prezinte arta culinara romaneasca. Zis si facut. Stie sa faca mai multe feluri de bors, de pilda. Dar cum prepari elementul de baza al acestei fierturi in celalalt capat al planetei? Dorind ca totul sa fie facut ca acasa, a luat in bagaje husti si tarate. Ajunsa la destinatie, vede cum romanii sunt intampinati cu mare bucurie, in special de conationalii nostri stabiliti in „lumea noua”. Venisera la festival oameni de pe toate continentele, fiecare dorind sa arate ce are tara lui mai frumos, de la gastronomie, mestesuguri si legende pana la cantece si dansuri. Romancuta se apuca de treaba, dupa ce i s-au pus la dispozitie cele necesare pentru prepararea bucatelor. „Munceam de dimineata pana seara”, isi aminteste ea.
„Aceasta sunt eua”
Dar ce sa vezi, mai frate, ca standul unde era Rodica magnet se numea! Ce sa faci daca mirosea atat de bine borsul de casa?! Pe urma, invartita, dar nu un joc, ci denumirea unei placinte, ca la Sauca. Gospodina spune cum e reteta. Se intinde foaia, se pun nuca macinata, zahar, ulei, esenta de rom si tot acest amalgam se rostogoleste odata cu foaia de placinta, apoi se da la foc mic. Nu puteau sa lipseasca sarmalele, asa cum le fac romanii din orice colt al tarii ar fi ei. Dar mai pune la socoteala si mucenicii moldovenesti, papanasii, cozonacii cu nuca, in stil moldovenesc, placinta cu dovleac. Si nelipsita mamaliga. Razboi era la gura americanilor!
Pe cand romanii stabiliti in tara tuturor posibilitatilor mancau cu ochii inlacrimati, rememoreaza interlocutoarea mea. Pentru ca le adusese aminte, in acest mod, de casa lor parinteasca.
Tot asa a fost invitata si in Germania, mai multi ani la rand, sa le arate celor de acolo arta culinara a romanilor, in cadrul unor evenimente care promovau traditiile tarii noastre. Premiul ei cel mai mare, spune, nu a fost niciodata legat de medalii sau de diplome, ci numai atunci cand vedea bucuria oamenilor care aflau, dincolo de gusturile mancarurilor, sufletul romanesc.
„Aceasta sunt eu. Am vrut sa scot in evi-den-ta traditiile din satul meu si din tara mea. Nu numai in arta culinara. M-am ambitionat cand i-am vazut pe altii, in alte tari, cum tin la mostenirea lor. Si noi, romanii, trebuie sa facem tot in felul acesta. Sa nu asteptam sa vina de fiecare data cineva si sa ne spuna ce frumoase sunt traditiille noastre. Noi trebuie sa le redescoperim, sa le pretuim si, in special, sa le promovam, fiecare in locul in care ne-am nascut si traima”, isi prezinta Rodica Bulboaca identitatea.
Zestrea satului
Pe acest principiu incepe, cu opt ani in urma, sa faca un fel de arheologie in Sauca. Cercetarea podurilor, in fiecare casa in parte. Pentru ca acolo, ferite de lumina soarelui si uitate de grijile zilnice, zac lucruri pe care gospodarii nici nu le-au aruncat, dar nici nu se mai folosesc de ele.
Este acelasi mod de gandire pe care l-am intalnit si la directorul Muzeului National de Istorie din Bucuresti, Ernest Oberlander-Tarnoveanu, care imi spunea, cu ani in urma, pe de-o parte, ca podurile caselor din satele Romaniei detin o comoara uriasa, inca neexplorata, iar pe de alta parte remarca, cu tristete, ca muzeele noastre nu au suficiente mijlocace, umane si materiale, pentru a merge pe teren si a scoate la lumina acele nestemate.
Uite ca femeia asta din Vaslui are un punct de vedere comun cu un mare specialist din Bucuresti. Rodica sta de vorba cu consatenii ei si obtine sprijinul lor pentru a intemeia Muzeul Satesc din Sauca, unde azi poti vedea 180 de piese. „Le-am spus oamenilor ca acest muzeu va fi lada de zestre a satuluia”, iar lumea a fost de acord cu aceasta initiativa, fiecare donand ce ra-masese de la generatiile anterioare. Vasluianca a muncit si de data asta, pentru ca fiecare obiect a fost curatat, spalat si frumos asezat in noul muzeu. ? ?
„Am invatat de la doamnaa”
Dar stati putin, ca nu e doar atat. Pe langa faptul ca lemnul, fierul sau panza si lutul au cate o eticheta cu numele donatorului, ti se spune povestea fiecarui obiect. Esti invitat spre amintiri seculare, legate de familia care a folosit, demult, fie instalatiile care serveau la prelucrarea roadelor pamantului, fie uneltele cu ajutorul carora gospodaria isi contura utilitatea.
Asa mi se arata un …
