Masinaria de propaganda a presedintelui rus Vladimir Putin incearca sa stimuleze sentimentele antioccidentale ale unora dintre romani. De la promovarea unor teorii false despre daci, prezentati in mod mincinos drept „buricul Pamantuluia”, si pana la specularea sentimentului religios al romanilor, orice este folosit pentru a incerca sa sporeasca randurile celor care sunt impotriva NATO si impotriva Uniunii Europene.?
Recent, propaganda ruseasca a difuzat un filmulet care prezenta modul in care romanii au „saracita” dupa aderarea la Uniunea Europeana. Filmuletul rusesc este plin de minciuni de la un capat la altul, dupa principiul cuprins in manualele de manipulare ale KGB: „Dezinformati, dezinformati, pentru ca tot ramane ceva!a”. De aceea, „Romania liberaa” a decis sa publice memoriile reale ale unei taranci romance din Bucovina de Nord, care a fost deportata, fara sa aiba vreo vina, 20 de ani in Siberia. Povestea Anitei Nandris-Cudla a fost asternuta pe hartie, in graiul bucovinean, dupa ce femeia s-a intors din exilul siberian, in satul ei natal, Mahala, de langa Cernauti. Caietele cu memorii au fost trecute clandestin peste granita de fratele sau, Gheorghe Nandris, si au vazut lumina tiparului dupa caderea comunismului. Ele descriu drama romanilor deportati de rusi. Pentru a supravietui in apropierea Cercului Polar, Anita Nandris-Cudla, care a fost trimisa in Siberia impreuna cu cei trei copii ai sai, a trebuit sa munceasca din greu in conditii inumane, sa invete sa tunda cainii pentru a tese din blana lor manusi si bluze pentru copii si a deprins de la eschimosi secretul culegerii unor fructe pipernicite din tundra, pentru a putea supravietui. Amintirile acestei eroine au fost publicate la Editura Humanitas. Am ales trei fragmente, care sunt publicate in serial la rubrica Aldine. Primul episod, difuzat in editia de vineri, 3 iunie, a „Romaniei liberea”, descria comportamentul de bruta al rusilor din Primul Razboi Mondial. Acestia au batut-o cu bestialitate pe mama Anitei Nandris-Cudla, care a ramas infirma pana la finalul vietii sale. Acest prim episod a starnit furia simpatizantilor Moscovei, care au umplut forumurile on-line cu comentarii aberante si cu atacuri la persoana, pentru ca nu au avut cum altfel replica la grozaviile descrise in memoriile romancei deportate in Siberia.
In al doilea episod, redam calvarul drumului spre pustietatea Asiei de Nord. Nu exista prea mari diferente intre conditiile in care nazistii i-au deportat pe evrei la Auschwitz si cele in care „fratii” rusi au organizat deportarea romanilor din Bucovina de Nord. Pentru a verifica acest lucru, pot fi comparate memoriile Anitei Nandris-Cudla cu cele ale campionului mondial la tenis de masa Paneth Farkas, deportat de nazisti din Cluj la Auschwitz. Deportarea romanilor bucovineni a avut loc inainte ca Romania sa intre in razboi contra URSS. Cel de-al treilea episod, ce va fi publicat in editia de vineri, 17 iunie, va descrie conditiile ingrozitoare de trai in lagarul unde au fost deportati Anita Nandris-Cudla si fiii sai. Sotul a murit intr-un alt lagar, din Muntii Urali. Acasa, in Mahala, a ramas imobilizata la pat mama ei. Anita a reusit sa arunce clandestin un mesaj din trenul groazei, ce a fost gasit de oameni inimosi, care au sal-vat-o pe batrana, pana cand a putut fi luata in grija de fratii Anitei Nandris-Cudla.
Trenul groazei
Femeia descrie modul in care au fost ridicati noaptea din casa. Apoi, rusii i-au trimis pe romani spre Siberia. Trei saptamani a durat calatoria spre infernul de gheata. „Au esit cu aiestea afara, unde ne astepta o caruta si am plecat spre primarie. Acolo era mai multa lume asa ca noi adunata. Ni-a incarcat de pe caruta pe masini si ni-a pornit spre Sadagura. Am trecut iarasi prin fata casei noastre.?M-am uitat adanc, poate sa o mai zaresc pe scumpa mea mama. Dar nu am mai putut sa o vad. Atat am vazut, cu usia era deschisa si cineva imbla prin casa.
Am ajuns la gara, la Sadagura. Acolo ni-a dat jos. Sta un sir mare vagoane, de cele de carat vite, pline cu lume. A deschis un vagon de acelia, in care era destula lume, si m-a ticsit si pe mine acolo cu copiii. In urma mea a trantit usa si a inchis-o. Eu am inceput sa strig, sa racnesc, sa nu inchida, ca inca trebuie sa vina si barbatul meu. Nu a mai bagat in siama nime ceia ce eu am racnit. A inchis usia si gata. Pe urma, mi-au spus femeile care mai erau in vagon: nu racni, nu plange degiaba, ca si noi am avut barbati si tot nu li-a dat voie sa vie aici cu noi. M-am linistit, ca nu mai aviam putere atat de plans. M-am uitat roata prin vagon sa vad ce fel de lume este. In vagon mai erau doaua familii din Mahala, din satu nostru, erau din Horecia, din Toporauti si doaua familii de jidani din Sadagura. Era vro treizeci si cinci de suflete, femei, copii, barbati. Erau vro doi din Toporauti si cei jidani din Sadagura, care i-au lasat impreuna cu familia. Pe ceilalti barbati i-a luat ca si pe al meu. Ni-a trantit ca pe vite in vagon. Nu era laita, scaun, deloc. Sedia toata lumea jos la pamant. Eu am cautat incetisor si m-am sunit si m-am asezat cu copiii in dreptul ferestruicii, caci era vagonul cu doua ferestruici mici, asa cum sunt vagoanele pentru vite. Ni-a tinut o zi in gara la Sadagura. S-a strans sute de lume imprejurul vagoanelor, familiile celor din vagoane. Racniau si estia din vagoane si ceia de jos. Sa mai apropia, care si cum putia, pe langa vagoane, pe la ferestruici si le da cate ceva de mancare. Sta si militie imprejurul vagoanelor, dar nu mai putia sa departeza lumia. Vazand ca nu mai pot departa lumia si ca asia de tare plangiau si cei de jos si cei din vagoane, au manat vagoanele vro cativa chilometri mai inainte, la Lujeni. Ni-a tinut acolo peste noapte. Lumia aceia a ramas toata in gara, nu a stiut ca are sa ne mai opriasca la Lujeni. A doua zi a inceput sa se stranga si acolo lume, dar acolo nu ni-a tinut mult, pana sambata dupa amiazazi. Adica pe data de 13 iunie 1941 ni-a scos din casa, era joi siara si ni-a tinut pana sambata dupa masa pe data de 15 iunie. Apoi a indreptat vagoanele spre Noasulita. Cand au pornit vagoanele spre Noasulita, am vazut ca au sa triaca prin gara noastra, Mahala. Am cautat sa scriu cateva covinte, cand oi trece prin gara sa las semn. Nu avem hartie, nu avem condei. Aviam o batista alba de nas. Am rugat pe un jidan si mi-a dat un creion chimic.
L-am udat cu stupit si am scris cateva cuvinte, caci pria mult nici n-a fost timp caci trenul face numai cateva minute de la Sadagura pana la Mahala. Cand am ajuns in gara Mahala, am aruncat pe ferestruica batista si batista a fost gasita si pastrata pana au venit fratii mei”, scrie Anita Nandris-Cudla. ? ?
Mesajul salvator
„Trenul nu s-a mai oprit. Mergia cu viteza foarte mare. Am trecut de Boian, Noasulita, Mamaliga-Ocnita si asa a mars, fara sa se opriasca, pana a trecut apa Nistrului. Degraba dupa ce a trecut Nistru s-a oprit intr-o gara, si astazi tin minte, sa chema Smerinca. Acolo au deschis usia la vagon si ni-au spus ca indata ne aduce ceai. Peste scurt timp apare un militian si il ia pe un om, care era cu noi in vagon, sa miarga cu el sa-i ajute a aduce ceaiul. Lumia, saraca, mai ales copiii, asteptau sa-si ude gura cu ceai si cateva pani negri. S-a urcat barbatul in vagon si a inceput sa impartiasca pania. A ajuns cate o hranca de pane la fiecare. Pe urma, a inceput sa deie ceaiu, dar ceaiu era apa abia calduta, cum e vara la soare. De zahar nici vorba sa fi fost macar aproape de apa ceia. Asta ni-a fost prima hrana. Dupa ce ni-a dat asta, a inchis iarasi vagonu, fara nici o grije, caci de acuma am primit masa. S-a pornit trenul mai departe. A doua zi s-a oprit iarasi intr-o gara. S-a deschis usia vagonului si iarasi il ia pe un barbat sa ajute a aduce cas. Lumia, acu parca mai curioasa, asteapta sa manance cas. Sa gandia la cas de oaie, caci aceluia la noi ii spunia cas. Cand colo vine barbatul acela cu o vadra de cas. Erau niste crupe de orz fierte, fara zahar, fara sare. Cand puniai lingura in ele, sa intindiau ca mucii. Ni-a dat masa si iarasi a inchis vagonul si trenul …
