Se recomanda un „taran roman” din judetul Mehedinti, unde s-a nascut si traieste. Alaturi de familia lui, sotie si patru copii. Astfel il cunosc pe Marcel Tanasie, olarul. Un mestesugar, puteti spune. Nu, e mai mult, un supravietuitor si un luptator.
Pentru ca intr-o zona unde industria nu mai exista si locuri de munca nu sunt, el refuza categoric sa traiasca din ajutorul social. La cinci ani a invatat olaritul de la bunicul lui, iar la 31 de ani viata l-a obligat sa-si reaminteasca ce deprinsese in copilarie. Mai punem la socoteala si talentul care razbate din frumusetea vaselor pe care le face. Si avem de-a face cu un barbat care incearca sa-si castige cinstit painea la fel ca si stramosii lui, framantand in maini pamantul.
Ma uit la omul acesta, tanar, si vad pe fata lui un amestec de incredere si tristete. Vorbeste cu pasiune despre olarit, dar e ingrijorat ca viitorul sau pare mai degraba nesigur. Stam aici, pe una dintre aleile Muzeului Satului din Bucuresti, unde Marcel Tanasie si-a asezat vasele, ulcioarele, canile din lut, si incerc sa-mi imaginez viata pe care mi-o zugraveste el, acolo, departe, tocmai in judetul Mehedinti, in comuna Sisesti, satul Naoptesa, unde si-a facut camin impreuna cu sotia lui, Veronica, dand viata unei familii numeroase, cu patru copii, doi baieti si doua fete. Au animale si pasari in -curte, muncesc pamantul si din asta isi asigura baza existentei lor. Alt venit nu au, zic ei. Vreau sa stiu de la barbatul acesta de 36 de ani cum se defineste pe el insusi si spune doua cuvinte, „taran” si „roman”. Atat si nimic mai mult. Nu vorbeste mult, nu incearca sa se prezinte altfel decat e. El si cu munca lui. Si cu -visele lui. Si cu planurile lui.
Sat de olari, pe vremuri
Sat de olari, unde a vazut barbatul acesta lumina zilei. Veche istorie, pentru ca pe la 1884, citesc ulterior in cronica locala, erau 200 de mesteri. Functionau in aceasta comuna 52 de cuptoare pentru ars vasele. Cativa mesteri mai ramasesera dupa 1990, si aceia batrani. Mai nou, vad ca s-a deschis in localitatea asta un Centru Ceramic, unde se incearca revigorarea milenarului mestesug prin atragerea tinerilor care sa invete meserie de la vechii olari, cati au mai ramas. Dar, din cate inteleg, viitorul e inca agatat de multe incertitudini. Ma intorc la trecut si aflu ca pe atunci plecau apoi oamenii aceia cu oalele lor, incarcate in carute, pana in satele si orasele de la campie, sa le vanda si sa-si castige in acest fel traiul. Exact cum face azi familia Tanasie. Sotul si sotia incarca oalele, dar nu in caruta, acum e vorba de masina, si pleaca la drum lung, ba la Bucuresti, ba la Craiova, ba in alte parti, pe la targuri si zile festive ale oraselor. Costul deplasarii e treaba lor. Daca le raman bani de cazare, trag la o pensiune. Daca nu, dorm in propria masina. Marcel spune ca aici, la Muzeul Satului, a vandut putine vase, cat sa-si asigure mancarea din fiecare zi. A montat o roata a olarului si face demonstratii pentru vizitatori, sa le arate cum se obtin minunatiile astea din pamant.
Cum se a”boiesc” oalele
Dar ce pamant! Albul predomina in corpul vaselor. Nu e ceva facut anume, vreo culoare chimica. Asa e nuanta gliei de unde se ia materia prima, de la Sisesti. Mai vad pe vasele acestea linii simple care se joaca in rosu si negru, dar nici acelea nu sunt obtinute din combinatii indepartate de natura. Tot din pamant sunt extrase. Aflu ca din alt loc, tot din satul acela, se culeg cu grija culorile. Acasa, invartesti roata olarului, dai forma vasului si, in acelasi timp, adaugi si a doua categorie de lut, cea colorata. Asa se obtine vasul, cu tot cu acele culori ale sale. Metoda practicata dintotdeauna in partea asta de tara. Este si o expresie locala. Se zice ca se „boiesc” oalele. Forma vaselor respecta, la randul ei, liniile din vechime. Atat de vechi, spune cu inflacarare interlocutorul meu, incat ele coboara chiar de la stramosii nostri, daci. Dupa ce ai facut vasul, il pui la uscat, sa nu fie nici umbra, nici soare, sa nu fie nici frig. Urmeaza arderea in cuptor si, in sfarsit, poti sa-l admiri. Si nu doar atat, ci sa-l si folosesti in bucatarie. Sa faci mancare intre peretii lutului, sa pastrezi alimentele in recipientele acestea. Marcel imi arata si testul pe care-l modeleaza el, un fel de „palarie” sub care poti sa coci paine sau placinte. Mai sunt si ulcioarele, si canile, din care sa bei apa, vin sau tuica. „Noi gatim in oale de lut”, spune Veronica. Mancarea e foarte buna, stiu din proprie experienta, spunandu-le ca si eu am acasa asemenea vase. Am auzit pe multi oraseni, in ultimii ani, spunand ca fac mancare in oale din lut. ? ?
Omul si lutul
Dar uite ca omul se intalneste cu lutul dupa o poveste din care multe invataminte se pot trage. Asa cum e destinul -barbatului din Sisesti. Mestesugul nu este pentru el doar o placere, este in primul rand o …
