Îngrijorări. Calcule financiare. Planuri pentru a apăra Europa. Efecte asupra locurilor de muncă și asupra puterii de cumpărare. Bine ați venit în istoria reală a lui 2026. Dar nu suntem primele generații de români care se izbesc de asemenea provocări.
Doi ofițeri în rezervă și veterani ai armatei române, Marius Popența (59 ani) și Adrian Teodorescu (51 ani), au refăcut recent traseul armatei române din Campania din Vest, după ce România a întors armele și a trecut de partea Aliaților. Atunci peste o jumătate de milion de soldați români au acceptat să lupte pentru România.
Cei doi au trecut prin Ungaria, Slovacia, Cehia, au vizitat cimitire unde sunt îngropați mii de militari români, au vorbit cu localnicii și au aflat povești de eroism pe care românii de acasă nu le-au aflat niciodată. Tributul plătit de armata română în luptele împotriva naziștilor, între 1944 și 1945, se ridică la 170.000 de morți, răniți sau dispăruți.
În Slovacia, de pildă, ei au vorbit cu supraviețuitori ai războiului, care erau atunci copiii mici și acum sunt în vârstă. Își amintesc cum soldații români s-au purtat omenește. Lucru care nu a fost valabil, întodeauna, când a fost vorba de propriile lor vieți.
Armata română a eliberat în Ungaria 1237 de localități, și în Cehia și Slovacia 1722 de localități
„Știm foarte bine că armata română a fost împinsă de către generalii ruși până la sacrificiu, în Transilvania, Ungaria, Slovacia, Cehia. A fost intenția clară de decimare a militarilor români care până la 23 august au fost inamici”, povestește pentru HotNews colonelul în rezervă Adrian Teodorescu.
Armata română a eliberat în Ungaria 1237 de localități, din care 14 orașe, iar în Cehia și Slovacia 1722 de localități, din care 31 de orașe, mai spun cei doi.
Ce este Ștafeta Veteranilor
Ne-am întâlnit cu ofițerii în rezervă Marius Popența și Adrian Teodorescu la Sibiu, acolo de unde au plecat în toamna lui 2025 în călătoria lor, pe urmele Armatei Române pe Frontul de Vest în Cel De-al Doilea Război Mondial.
În România, asociația Invictus organizează anual Ștafeta Veteranilor, aflată deja la ediția a XII-a. În fiecare an, voluntarii pleacă din București pe 1 octombrie în maraton. Ștafeta ține până la 25 octombrie și se încheie la Carei, ultimul teritoriu românesc eliberat la 25 octombrie 1944.
Popența și Teodorescu și-au propus însă să ducă Ștafeta Veteranilor mai departe, până unde s-a oprit armata română în 1945.
O jumătate de milion de militari români
După 23 august 1944, România a trecut de partea Națiunilor Unite, și a luptat împotriva Germaniei naziste. Când trupele noastre au intrat în Ungaria, efectivele militare erau împărțite în două: Armata I și Armata a IV-a.
În Campania din Vest, România a desfășurat în total 540.000 de militari, împărțiți în 18 divizii de infanterie, 5 divizii de cavalerie, 5 divizii de Vânători de Munte. Pierderile românilor în lupta împotriva naziștilor s-au ridicat la 170.000 de morți, răniți și dispăruți.
Harta interactivă finanțată de BOR
„Am hotărât să ducem Ștafeta Veteranilor mai departe pentru că nici armata română nu s-a oprit la Carei”, explică colonelul Adrian Teodorescu care a fost scopul acestei călătorii.
Înainte de a pleca, veteranii s-au documentat având la îndemână lucrări de istorie militară din biblioteci ale Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea „Lucian Blaga”.
Cel mai important însoțitor de drum le-a fost o hartă interactivă unde sunt trecuți cei mai mulți dintre militarii români care au murit în afara granițelor.
„Am folosit o hartă interactivă, în mare parte realizată cu sprijinul Bisericii Române (harta este realizată de Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale și de Nord – n. red.).
Ne-am dat seama că este o hartă completă, pentru că am găsit acolo și morminte individuale, și plăci comemorative sau cimitire ale românilor. Este foarte bine clasificată și foarte bine documentată, cu fotografii, cu locații exacte. Ai pop-up cu informații în fiecare loc”, ne explică Adrian Teodorescu.
Pe 29 octombrie, ofițerii în rezervă au pornit în „misiune”. Au ales să pornească separat, Adrian Teodorescu pe bicicletă, iar Marius Popența cu mașina. Cei doi au parcurs între 120 și 180 de kilometri pe zi.
„Inițial, ne-am gândit că un ciclist ar fi suficient. Dar, văzând puzderia de cimitire și monumente, ne-am dat seama că nu le vom putea atinge pe toate doar prin folosirea unei singure biciclete. De aceea am folosit și mașină și bicicletă”, spune Teodorescu.
Crucea militarului Eftimie Croitoru
Teodorescu și Popența au intrat în Ungaria pe la Debrețin, unde au descoperit și primul monument dedicat militarilor români. Spun că era o groapă comună, cu o placă care consemnează o operațiune importantă.
Operațiunea Debrețin a fost una importantă pentru Campania din Vest. Ea a avut loc între 6 și 29 octombrie 1944, fiind condusă de mareșalul sovietic Rodion Malinovski.
Trupele sovietice și române s-au confruntat cu armatele germane și maghiare. Scopul operațiunii a fost crearea unui culoar pentru ca trupele sovietice și române să ajungă spre Budapesta, explică Popența.
La o distanță mică de placa din Debrețin, la Hajdúböszörmény, cei doi au găsit un cimitir românesc, cu un monument pe care scrie „Pentru eroii români care au murit pentru libertate și eliberare – 1944 X 22”.
Mai departe, la Tiszalök, în Cimitirul reformat din localitate, au descoperit mormântul lui Eftimie Croitoru, un militar român care s-a sacrificat pentru a salva podul de peste Tisa, ce asigura trecerea trupelor române și sovietice.
„A fost tulburător să vedem crucea de lemn crăpată, cu un tricolor pe ea, uitată și arsă de timp și de soare”, ne povestește, emoționat, Adrian Teodorescu.
Ambele localități, Hajdúböszörmény și Tiszalök, fac parte din operațiunea Debrețin.
Un mesaj „un pic comunist, în limbaj de lemn”
Mai departe, cei doi au ajuns la Miskolc, un punct defensiv important pentru nemți. Un rol central în cucerirea orașului l-a avut Divizia 3 Vânători de Munte din armata română, care și-a continuat apoi operațiunile prin Munții Bukk, înspre granița cu Cehoslovacia. Monumentul descoperit aici trădează influența sovietică din acea vreme, după cum au observat cei doi ofițeri.
„Mesajul era un pic comunist, în limbaj de lemn. Ceva despre internaționala socialistă și proletari”, spun amândoi.
Textul de pe monument este: „Păstrăm cu pietate memoria eroilor fii ai poporului român, care și-au jertfit viața pentru idealurile internaționalismului proletar pentru eliberarea țării noastre – 4 Decembrie 1959 – Muncitorii orașului Miskolc”.
După două zile petrecute în Ungaria, Marius Popența și Adrian Teodorescu au trecut granița în Slovacia.
Un cimitir în Slovacia unde sunt înmormântați 10.000 de militari români
„Următoarele două zile, cele din Slovacia, au fost dintre cele mai provocatoare. Dacă Adrian a mers pe bicicletă pe un traseu dat, eu am umblat prin toate smârcurile și văile, am urcat prin cătune, am căutat monumente prin vârf de munte. Aproape pe fiecare traseu pe care l-am urmat eram nevoit să las mașina și să continui drumul pe jos. Background-ul meu este de vânători de munte, chiar dacă acum bat spre 60 de ani. A fost o aventură continuă”, povestește colonelul Popența.
Primul monument marcant pe care l-au vizitat a fost cel dedicat eroilor români construit la Lučenec. Consultându-și agenda cu care a venit la întâlnire, Marius Popența ne spune că în zona respectivă au fost acțiunile vânătorilor de munte din diviziile 2 și 3.
Lučenecul a fost eliberat pe 14 ianuarie 1945. Pentru eliberarea localității au murit 200 de militari români.
Colonelul Adrian Teodorescu intervine în discuție, explicând că se apropiau de un monument foarte important.
„Emoția era pentru noi in crescendo, pentru că ne apropiam de cel mai mare cimitir militar, în Zvolen. Acolo sunt înmormântați peste 10.000 de militari români. A fost un obiectiv foarte important să ajungem acolo”, povestește Adrian Teodorescu.
Scrisori de la copiii români către generația străbunicilor lor de pe front
„În februarie 1945, sovieticii au decis declanșarea unei ample ofensive pe cursul superior al Hronului. Armata 4 română urma să cucerească prin luptă crestele Munților Metaliferi Slovaci, cu obiectivul Banská Bystrica, în timp ce Armata 40 sovietică, împreună cu Diviziile 18 și 21 Infanterie române, trebuiau să pătrundă spre Zvolen pe valea râului Slatina. Luptele s-au desfășurat pe un teren muntos, la altitudini cuprinse între 900 și 1.350 de metri, în condiții de iarnă extremă, cu temperaturi negative și căderi masive de zăpadă. La 15 martie, Zvolen este eliberat”, ne explică Popența.
Ajunși la Zvolen, colonelul Teodorescu a așezat pe câteva morminte, pentru o fotografie simbolică, câteva scrisori scrise de copii români în 2018, la Centenarul Marii Uniri, în cadrul unei activități numite „Scrisori din tranșee”, unde copiii au adresat scrisori către veterani din războaiele mondiale.
„A fost intenția clară a sovieticilor de decimare a militarilor români”
Ofițerul în rezervă spune că a fost surprins plăcut de modul în care este întreținut cimitirul de autoritățile locale.
„În primul rând, a fost o revelație vizavi de ce înseamnă recunoștința altei țări pentru efortul militar român. Un cimitir organizat și îngrijit. Practic, oameni obișnuiți, din Zvolen, fără nicio legătură cu Armata României, treceau și lăsau flori sau aprindeau lumânări. Părinții le povesteau copiilor despre armata noastră.”
În opinia lui Marius Popența, „în Slovacia este un adevărat cult pentru armata română”.
„Dacă facem recurs la istorie, știm foarte bine că armata română a fost împinsă de către generalii ruși până la sacrificiu și în Transilvania, și în Ungaria, și în Slovacia, și în Cehia. A fost intenția clară de decimare a militarilor români care până la 23 august au fost inamici. A fost un fel de răzbunare ”, explică ofițerul în rezervă.
Popența spune că a existat o diferență de atitudine între militarii armatei roșii și cei ai armatei române, aspectul fiind sesizat și de localnici.
„Ca să avem imaginea și percepția foarte clară apelăm la statistică și vedem că armata română, prin acțiunile ei, a eliberat în Ungaria 1237 de localități, din care 14 orașe, iar în Cehia și Slovacia 1722 de localități, din care 31 de orașe.
„A venit un soldat român și a lăsat o raniță cu alimente de la popota lor”
Primul contact al populațiilor din zonele respective era cu eliberatorii, nu cu cei care veneau după, să desfășoare parade în principalele orașe. Nu spun că n-au fost sacrificii și din partea armatei ruse, însă atitudinea oamenilor în relația cu populația a fost complet diferită la militarii români versus militarii ruși”, spune colonelul.
Ca exemplu, militarul relatează o întâmplare când a cerut informații de la o primărie din Slovacia. Acolo a întâlnit o bătrână, care i-a relatat o întâmplare din copilăria ei, pe care mama acesteia obișnuia să o povestească.
„Nu mai aveau niciun pic de mâncare în casă, mureau de foame, și a venit un soldat român și a lăsat o raniță cu alimente de la popota lor. A lăsat din mâncarea lui. A lăsat-o acolo fără niciun motiv. Alții, în comparație, veneau și luau câte o raniță de obiecte și alimente”, adaugă Popența.
„Mama m-a trimis să-i aprind o lumânare”
Cei doi militari călători s-au reunit, căutând locul unde fuseseră înmormântați 13 militari. Întâmplarea face că le-a ieșit în cale un cuplu, el, profesor de istorie, iar ea, care știa engleză. Cei doi i-au ajutat, telefonând prin împrejurimi, să afle datele de care aveau nevoie.
Profesorul de istorie a sunat o bătrână care fusese de față când armata română a trecut pe acolo. Prin telefon și cu ajutorul soției, care traducea, bătrâna a relatat că un soldat român a murit chiar în fața casei în care locuia, iar mama ei a trimis-o cu o lumânare la el.
Femeia care depunea flori
Într-un alt cimitir, colonelul Marius Popența a întâlnit o femeie care depunea flori la monumentul care marca o groapă comună unde erau înmormântați militari români. Inițial, veteranul credea că este româncă.
„Când a văzut că m-am apropiat de ea, femeia s-a uitat lung la mine, că nu știa de unde să mă ia, probabil s-a gândit că aș fi vreun vecin…și a văzut pe piept tricolorul românesc. «Aaaa! Rumunský, rumunský!», a spus, și m-a îmbrățișat.
Mi-a explicat că fratele ei, partizan slovac, murise odată cu militarii români. Ea spera că este înmormântat în groapa comună, alături de ei, și venea des și depunea flori și lumânări. După ce m-am despărțit de ea, din spate a venit un grup de credincioși, însoțiți de un preot. Au venit la mormântul soldaților români și preotul a spus o rugăciune. Vă dați seama că mi-a luat-o inima înainte”, ne povestește, emoționat, Marius Popența.
Ultima oprire din Slovacia a fost la Trenčín, la placa comemorativă dedicată soldaților români care au eliberat orașul.
„Este amplasată chiar pe Casa Armatei”, ne explică Adrian Teodorescu.
„Pusesem un pariu, când am văzut-o. Noi știam că acolo este placa, dar nu știam ce clădire este. Când am zărit-o de la distanță, i-am spus lui Adrian că sigur e Casa Armatei. Este exact în centrul localității”, completează colegul.
„Trenčín a reprezentat un punct strategic crucial pe valea râului Váh, prin care se controla accesul spre Moravia, fiind totodată un nod feroviar vital pentru retragerea trupelor germane spre vest. Acțiunile militare din proximitatea orașului au făcut parte din direcția de ofensivă Bratislava-Brno. Armata 4 Română a jucat un rol important în eliberarea regiunii, prin angajarea unor mari unități de infanterie, sprijinite de artilerie, care au operat în Carpații Albi, în vestul Slovaciei, în perioada martie-aprilie 1945.
Orașul Trenčín a fost eliberat la 10 aprilie 1945 de unități sovietice și române, după lupte grele pentru forțarea râului Váh și străpungerea liniilor defensive germane din Carpații Albi. Căderea orașului a dus la prăbușirea liniei defensive germane de pe râul Váh, deschizând drumul spre Brno”, mai adaugă Marius Popența.
Ultima oprire: Cehia
Cei doi veterani și-au continuat „avansul” până în Cehia, păstrând organizarea inițială, cu bicicleta și mașina. Prima oprire importantă a fost la Brno, la Memorialul Eroilor Români din Cimitirul Central. Este principalul loc comemorativ dedicat eroilor români care au murit, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, in Cehia, peste 1500 de militari sunt înmormântați aici.
„Brno, centru de comunicații și industrial vital pentru armata germană, a fost eliberat la sfârșitul lunii aprilie 1945, în urma unor lupte intense. Armata 1 Română a avut o contribuție substanțială la această operațiune, purtând lupte grele pe direcțiile sud și sud-est de oraș, unde a fixat și a slăbit apărarea germană, facilitând astfel pătrunderea trupelor sovietice în centrul urban”, ne explică unul dintre veterani.
„Acolo am început să găsim locurile în care armata română a luptat până după momentul încheierii războiului”, ne explică Marius Popența. Motivul nu ține de istorie, ci de tehnica militară.
„Acțiunile armatelor se desfășoară până la nimicirea finală a inamicului. Nu te oprești niciodată atunci când l-ai scos în afară a granițelor tale, pentru că se reface, se reașează, se regrupează și vine din nou peste tine. Trebuie mers până la capăt”, ne spune ofițerul în rezervă.
Crucea păcii
Obiectivul final a fost Humpolec, în Boemia istorică, la 100 de kilometri în sud de Praga. E cel mai îndepărtat loc unde a ajuns armata română în cel de-al Doilea Război Mondial.
Pe traseul separat pe care l-a urmat, colonelul Marius Popența a descoperit, până să ajungă la destinație, un monument care i-a atras atenția, la Michalovice. A aflat istoria monumentului de la localnici.
„Am abandonat mașina, am trecut o cale ferată, am trecut o vale și am ieșit într-o plantație. Am găsit într-un final un altar ridicat unde a campat armata română la finalul războiului.
La acel moment, preoții militari au venit și au ținut o slujbă, unde au venit oamenii din localitățile înconjurătoare. Când căutam locul, am cerut indicații de la o doamnă din zonă. Când i-am explicat ce caut, m-a întrebat dacă caut crucea păcii. A fost extraordinar când am auzit cum numesc localnicii acest monument”, ne relatează veteranul.
„Ad finem et ultra”
Reuniți între timp, seara târziu, bâjbâind sub o lună „mare cât toate zilele”, cu ajutorul farului de la bicicleta colonelului Teodorescu, pentru că terenul nu permitea accesul mașinii, cei doi ofițeri în rezervă ai armatei române au ajuns, într-un final, la Humpolec. După șapte zile se aflau în punctul unde s-au oprit românii la 10 iunie 1945, după cum arată chiar monumentul: „ROMÂNIA / Divizia 9. Cavalerie / Regimentul 9. Călărași / 10.VI.1945”.
„Nici măcar nu am realizat cât de frumos este monumentul acela atunci când l-am văzut. Seara, la hotel, când am văzut pozele, am rămas înmărmuriți. Acesta a fost momentul cel mai îndepărtat al călătoriei noastre”, spune Marius Popența.
Întrebați dacă vor să materializeze în vreun fel aventura lor, ofițerii în rezervă ne spun că vor să scoată un album foto dedicat locurilor pe care le-au vizitat, dar și veteranilor români din Al Doilea Război Mondial pe care cei doi i-au cunoscut.
Pe termen mediu și lung, ofițerii în rezervă și-au propus, urmărind deviza Invictus „Ad finem et ultra”, adică până la capăt și dincolo de el, să ducă în fiecare an, împreună cu voluntarii Invictus, Ștafeta Veteranilor dincolo de Carei. Pe viitor, cu ajutorul unor istorici și cu sprijinul autorităților, ar dori chiar să insereze coduri QR pe monumente, pentru cei care vor dori să le viziteze.
„Noi doi am fost doar cercetașii, am fost primii. Istoria sinceră trebuie scoasă la suprafață, trebuie vorbit fără rețineri și despre bune, și despre rele. Și atunci poate că reușim să facem lumină și în sufletele noastre, nu numai în fața noastră”, încheie Marius Popența.
Cine sunt cei doi militari
Colonelul (r.) Marius Popența este veteran din teatrele de operații, cu două tururi de misiuni în Afganistan și două în Kosovo. A fost comandant de subunități de infanterie și vânători de munte. A trecut în rezervă în 2017, de pe funcția de șef al Centrului de Pregărie militară din cadrul Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. În prezent este președintele Asociației Naționale a Veteranilor Români, filiala Sibiu.
Colonelul (r.) Adrian Teodorescu a participat la șapte misiuni externe. Patru tururi în Afganistan, două în Kosovo și unul în Sudan. I-a succedat colonelului Marius Popența la conducerea Centrului de Pregătire Militară din cadrul Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. A trecut în rezervă în 2024. În prezent este implicat în activitățile Invictus.
