Pentru că există oameni mult mai informați și mai pricepuți să interpreteze Orientul Mijlociu decât mine, în aceste ore importante, citez din câteva puncte de vedere care se referă la războiul SUA – Israel – Iran.
„Trump a luat o măsură temerară de a scăpa lumea de regimul malefic al Iranului odată pentru totdeauna”, scrie în editorialul New York Post, ziarul de dreapta al metropolei americane. New York Post nu l-a cruțat pe Trump cu alte ocazii. Când Casa Albă i-a atacat pe judecători, publicația i-a spus de la obraz lui Donald Trump că nu așa se comportă un președinte democratic.
Acum, însă, ziarul scrie că „având o viziune clară, Trump a afirmat că orice acord cu regimul de la Teheran nu valorează nici cât hârtia pe care este scris”.
Și mai spune ceva: Iranul a fost mereu împotriva Acordurilor Abraham, care pot include chiar pacea oficială între Arabia Saudită și Israel și slăbirea dramatică a mișcărilor islamiste (atât sunnite, cât și șiite) care stau în spatele majorității actelor de terorism din lume. Războiul poate fi, uneori, prețul păcii.
Acordurile Abraham au fost sabotate, în ultimii ani, de mișcările teroriste, precum Hamas, tocmai pentru că nu ar mai fi putut vinde suferință oamenilor pe care îi exploatează.
Dictaturi
În spațiul public, după atac a apărut argumentul contra SUA și contra Israelului: de ce spui că vrei dărâmarea unei dictaturi în Iran, câtă vreme sprijini autocrația din Arabia Saudită, ca să dăm un singur exemplu? Ce e cu această ipocrizie? Arabia Saudită e cea care l-a ucis pe ziaristul Jamal Khashoggi.
E adevărat. Din Nordul Africii și până în Orientul Mijlociu, nici o țară nu poate fi numită democrație cu excepția Israelului, conform Democracy Index 2024 al Economist Intelligence Unit (EIU).
De ce Iranul e dat drept exemplu negativ? Pentru că e.
„Drumul spre progres în lumea non-occidentală este în contradicție cu unele dintre idealurile Occidentului”
Această parte non-vestică a lumii e aparte. Aici, zecile de state care mărginesc Oceanul Indian, din Golful Persic și până în Asia de Sud-Est, confirmă că „drumul spre progres în lumea non-occidentală este întradevăr variat și în contradicție cu unele dintre idealurile Occidentului liberal și ale Iluminismului”, așa cum consemna Robert D. Kaplan în „Monnsoon”.
Aici, dincolo de granițele Occidentului, oamenii se tem nu de o conducere puternică, ci de disiparea conducerii. Aici, antonimul la libertate nu e guvernarea tare, ci haosul nesfârșit.
„Care ar fi poziția Americii în Orientul Mijlociu fără monarhi precum cei din Oman, Iordania și Maroc, fără a mai menționa alți conducători nedemocratici care, totuși, luptă împotriva extremiștilor antioccidentali? Viitorul necesită o înțelegere a experiențelor istorice ale altor popoare, nu doar a propriilor experiențe”, mai scrie Kaplan.
Toate acestea sunt și un avertisment pentru vremurile care vor veni.
Khamenei și Ceaușescu
Căderea nu neapărat iminentă, dar probabilă, a regimului criminal al lui Ali Khamenei nu garantează nici stabilitatea și nici democratizarea Iranului. Indiferent cât de permisiv ar fi folosiți acești termeni, Iranul are un drum lung în față.
Știm cât de grea e tranziția la o societate liberă. Într-o țară precum România, a fost nevoie de 20-30 de ani ca să vedem nu capătul tunelului, ci măcar direcția. Iar iranienii pornesc cu un handicap și mai mare.
Iranienii avut parte de un regim care a înghețat încă trei decenii și jumătate față de căderea comunismului. Coincidența face ca domnia ca ayatollah a lui Khamenei să fi început în 1989, anul când Ceaușescu l-a vizitat. Ceaușescu a fost în Iran, ca să onoreze înscăunarea din 1989 a lui Khamenei.
Vizita „ca între dictatori” a avut loc chiar în decembrie 1989, când în România începuse revoluția. E o legătură simbolică nu ușor de descifrat. Arcul peste timp ne ajută să ne punem un pic în pielea iranienilor.
Indiferent de părerea oricăruia dintre noi despre Donald Trump, iranienii sunt un popor căruia aproape o lume întreagă îi ține astăzi pumnii.
