Pe 25 aprilie 2026 a murit, la vârsta de 90 de ani, fostul diplomat român Mircea Răceanu, condamnat la moarte de comuniști pentru spionaj în favoarea americanilor. Răceanu a fost salvat de Revoluția română, iar ulterior s-a stabilit în SUA, unde a stat până la sfârșitul vieții. Într-un interviu pentru publicul HotNews, istoricul Stejărel Olaru spune povestea diplomatului recrutat de CIA în 1975 și prins în flagrant de Securitate pe 31 ianuarie 1989: a fost oprit pe stradă, în timp ce era în mașină, având documente secrete asupra sa.
- „Securitatea adunase destule dovezi. În casă i-au instalat camere foto-video, iar camera montată în lustra din tavan îl fotografia și filma în timp ce el, așezat la masă, scria note pentru americani”, spune istoricul.
- „Justificarea lui Răceanu a avut o natură morală. El a dorit să submineze regimul comunist, transmițând americanilor informații care se refereau la situația drepturilor omului în România sau la românii care aveau de suferit din cauza regimului, în speranța că SUA vor face gesturi care să-i ajute”, explică Olaru.
- Stejărel Olaru este istoric, doctor în științe militare și informații, autor al unor volume despre istoria comunismului, în special despre activitatea Securității, printre care „A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității” și „Nadia și Securitatea”. Cel mai recent volum este „Spațiul Celibidache”.
„Unul dintre cei mai competenți diplomați”
– HotNews: În ce context s-a produs racolarea lui Mircea Răceanu de către americani?
– Stejărel Olaru: Contextul racolării este perioada de deschidere a României față de Occident, anii 1970, sau mai degrabă anii de sfârșit ai acestei deschideri. Răceanu a recunoscut în timpul anchetei că a fost recrutat în 1975 de un ofițer CIA, în perioada când lucra la Ambasada României de la Washington, care l-a „pasat” mai târziu unui alt ofițer american.
Cu părinți ilegaliști comuniști, Mircea Răceanu a pornit în viață pe un drum privilegiat. A studiat la Institutul de Relații Internaționale de la Moscova și s-a angajat în MAE în 1960. În 1969 a plecat în misiune la Washington și a revenit la București în iulie 1978, cu câteva zile înainte să fugă Pacepa în SUA, deci întoarcerea sa nu este legată de acest caz.
În țară a continuat să lucreze în Direcția Relații 5 a MAE care gestiona spațiul America de Nord și America de Sud – el s-a ocupat doar de SUA, în tot acest timp continuând să colaboreze și cu americanii. Odată cu trecerea anilor, a devenit unul dintre cei mai competenți diplomați pe acest spațiu, precum și unul dintre cei mai valoroși agenți ai CIA din România mai ales că în 1982 a fost numit director adjunct al direcției, funcție pe care a ocupat-o până în 1989, când a fost arestat. Această poziție i-a facilitat accesul la documente pe care americanii le-au considerat valoroase.
„Soții Ceaușescu găseau ușor argumente pentru a face epurări”
– Cum s-au prins comuniștii că devenise omul americanilor?
– Cred că în anii 1980 au început să-l suspecteze din cauza anturajului, din cauza relațiilor neoficiale cu americanii aflați la București. Cert este că în 1985, Securitatea i-a deschis un dosar de urmărire informativă. Pe de altă parte, anii 1980 sunt complicați în MAE. Mulți diplomați sunt dați afară, mai ales veteranii, cei cu studii la Moscova. În fine, soții Ceaușescu găseau ușor argumente pentru a face epurări. Posibil ca, în acest context politic, Mircea Răceanu să fi fost și el luat în vizor.
Însă în timpul monitorizării au apărut tot mai multe suspiciuni care au determinat Securitatea să-l considere informator al CIA. Au fost analizate mai atent și rapoartele sale din MAE în care făcea afirmații interesante, în favoarea SUA și chiar în favoarea politicilor de Glasnost (politică sovietică implementată de Mihail Gorbaciov la mijlocul anilor 1980, care promova transparența în instituțiile guvernamentale și libertatea de exprimare – n.r.) și Perestroika (politica adoptată de Mihail Gorbaciov în vederea reformării economiei și societății sovietice -n.r.) de la Moscova.
În plus, nu l-a ajutat nici faptul că alți informatori afirmau despre el că ascultă posturi de radio precum Europa Liberă sau Vocea Americii și comentează pozitiv informațiile auzite acolo.
Activitatea lui de agent s-a sfârșit în seara zilei de 31 ianuarie 1989, când a fost prins în flagrant în contextul participării la o acțiune protocolară organizată de Ambasada SUA. Chiar dacă între timp s-au adunat dovezi la dosar, Securitatea a ținut cu tot dinadinsul să organizeze acest flagrant pentru a demonstra că Răceanu spiona în favoarea SUA. Prinderea în flagrant avea și o valoare propagandistică, bineînțeles.
A fost oprit pe stradă în timp ce conducea mașina și s-a descoperit că avea asupra sa documente pe care își notase unele informații. Erau fotocopii ale unor informări de la niște ședințe ale reprezentanților statelor membre în Tratatul de la Varșovia în care România era membră.
Vă spuneam că Securitatea considera că adunase destule dovezi. De exemplu, în casă i-au instalat camere foto-video, iar camera montată în lustra din tavan îl fotografia și filma în timp ce el, așezat la masă, scria note pentru americani. Deja din 1987 securiștii nu mai aveau nicio îndoială.
„Regimul comunist din România se afla sub presiune internațională serioasă”
– La 20 iulie 1989 este condamnat la moarte pentru trădare și spionaj. Trei luni mai târziu, Nicolae Ceaușescu îi comută pedeapsa la 20 de ani de închisoare. De ce?
– Motivul comutării a fost politic. În octombrie 1989, George Bush i-a scris lui Nicolae Ceaușescu fără menajamente. Practic, i-a solicitat să-l grațieze, spunându-i că îl face personal responsabil în situația în care va fi executat, iar Ceaușescu i-a comutat pedeapsa cu moartea la 20 de ani de închisoare. Chiar și Ceaușescu a înțeles atunci că execuția unui diplomat român pe care Washingtonul îl dorea liber ar fi costat mult prea scump în planul relațiilor externe, nu doar în privința relației româno-americane, ci în general. Să nu uităm că în 1989, regimul comunist din România se afla sub presiune internațională serioasă.
– La interogatoriu, Răceanu susține că Securitatea i-a arătat mai multe poze cu ofițeri acoperiți, chipurile, pentru a vedea pe cine cunoaște și implicit pe cine a deconspirat americanilor. Era o practică în interogatoriile Securității?
– Aici trebuie menționat un detaliu revelator. Mircea Răceanu a fost, la rândul său, informator al Securității, așa cum se sugerează în unele documente de arhivă și în care chiar el menționează acest fapt. Se pare că a fost recrutat atât de Direcția a III-a, cât și de Direcția de Informații Externe, pentru aceasta din urmă lucrând în perioada 1963-1987 în cadrul UM 0201, unitatea de spațiu care opera pe SUA.
Nu cunosc însă detalii despre activitatea sa ca agent DIE, nu știu ce documente mai există. Oricum, pentru americani colaborarea lui Răceanu cu Securitatea, cât o fi durat ea, nu a fost un impediment. Dimpotrivă, CIA s-a bucurat să afle că în 1975 a împușcat doi iepuri dintr-un singur foc, adică a recrutat o persoană care era și diplomat, și agent secret.
Practica standard în anchetele contraspionajului era ca anchetatul să fie pus să identifice persoane cu care a colaborat sau despre care știa că ar fi săvârșit anumite fapte, precum și persoanele care ar fi fost de sprijin, direct și asumat sau fără cunoștință. De aceea se arătau fotografii în timpul anchetei.
În situația lui Răceanu, Securitatea voia să afle care erau ofițerii CIA legendați ca diplomați americani cu care el ținuse legătura, ce fel de informații i-au cerut aceștia și el le-a oferit, precum și care ar fi fost persoanele din MAE și din Securitate cunoscute de el pe care le-ar fi indicat americanilor ca fiind importante.
„În 1990, România era captivă sferei de influență rusească”
– Într-un interviu din 2011, Sergiu Celac, primul ministru de Externe de după Revoluție, susține că Răceanu a cerut, în 1990, să fie reabilitat și încadrat la MAE. Celac i-a răspuns că are nevoie de o reabilitare în instanță. În final, susține Celac, Brucan le-a cerut americanilor „să vină să și-l ia”. Anularea condamnării a venit abia în 2000. Există vreo explicație pentru această atitudine a autorităților față de Răceanu?
– În 1990, nomenclatura reconvertită aflată la putere era formată din membri ai eșalonului al doilea al partidului comunist, mulți dintre ei ofițeri de securitate acoperiți în trecut. Ce e important: majoritatea acestora erau într-o relație directă, de colaborare și supunere, cu Moscova, iar România era captivă sferei de influență rusească chiar dacă noi aveam impresia că ne croim singuri noul drum al democrației.
O reabilitare oficială rapidă a lui Mircea Răceanu nu se putea face atunci din cauza contextului politic intern pe care tocmai l-am amintit. Amintiți-vă că în 1990 Pactul de la Varșovia încă mai exista, iar Ion Iliescu semna la Moscova, în 1991, un tratat de bună vecinătate și prietenie cu Uniunea Sovietică, în condițiile în care toată lumea știa că URSS e în colaps.
Pe de altă parte, la București, toți securiștii din noul SRI săreau în sus până în tavan țipând că Răceanu e un „trădător”. Cum făceau, de altfel, și în cazul lui Pacepa. Așadar, reabilitarea lui într-o astfel de Românie era imposibilă și l-ar fi legitimat în mod oficial ca martor credibil, ca victimă și ca opozant al regimului comunist. Acest lucru nu se dorea. Mircea Răceanu era considerat trădător, nu disident.
Despre Silviu Brucan nici nu știu ce să comentez. Cred că a fost mai degrabă o rotiță în acest proces. Pe atunci avea și o aură nemeritată de disident, el fiind de fapt doar un bun specialist în aranjamente ascunse, care își construia profilul de „înțelept” al politicii care înțelege democrația atât de bine încât poate să propună modele originale.
Însă era și a rămas toată viața același comunist cu accente staliniste. Ironic este faptul că Brucan a făcut cam același lucru ca Răceanu până în 1989, adică a oferit informații despre Ceaușescu și regimul comunist pe oriunde călătorea, inclusiv la Moscova.
Însă diferența dintre ei este că justificarea lui Răceanu a avut o natură morală. El a dorit să submineze regimul comunist, transmițând americanilor și informații care se refereau la situația drepturilor omului în România sau la românii care aveau de suferit din cauza regimului, în speranța că SUA vor face gesturi care să-i ajute. Brucan, în schimb, a fost doar un sforar care plănuia să-l schimbe pe Ceaușescu cu un alt lider comunist, precum Iliescu.
Prin urmare, în anii 1990 s-a preferat o tergiversare a cazului și rezolvarea lui prin simpla scoatere din țară, adică autoritățile să scape de problemă. Statul român a anulat în final condamnarea lui Mircea Răceanu. S-a întâmplat în 2000, iar în 2002, Ion Iliescu l-a decorat cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de comandor. Însă acum se schimbase radical contextul politic pentru că România intrase în procesul de aderare la NATO.
„Dosarul nu mai există, cel mai probabil a fost distrus”
– După 1990, Răceanu a susținut că Ioan Mircea Pașcu și Teodor Meleșcanu sunt ofițeri acoperiți. Pe ce se baza? De ce a făcut această declarație?
– Se baza pe cunoașterea directă din interiorul sistemului pe care o avea, căci îl cunoscuse bine. Cred că primele nume le-a menționat în cartea sa „Infern 89”, apoi a dat și declarații în presă.
– El a susținut că până în 1989, 95% din angajații de la MAE aveau legături cu Securitatea. S-au găsit dovezi în acest sens?
– Dovezi s-au găsit și continuă să se găsească. Toate cărțile serioase care tratează această problemă și care au fost publicate în acești 35 de ani prezintă astfel de dovezi și descriu cum MAE, până în 1989, era sub controlul Securității, mai ales prin Direcția de Informații Externe.
Nu știu dacă au fost 95%, probabil că cifra a fost exprimată în mod voit exagerat pentru a sublinia o stare de fapt. Știu însă că Securitatea avea ofițeri acoperiți și informatori în MAE atâta cât considera necesar. Iar dacă 95% era procentul necesar, atunci atâția avea.
Oricum, nimeni nu mai știe astăzi exact. O imagine de ansamblu s-ar fi putut găsi în dosarul de obiectiv al MAE din arhiva Securității, dosar care nu mai există pentru că cel mai probabil a fost distrus. Aminteam că în anii 1980 lucrurile erau tensionate la MAE din cauza unui proces de rotire a cadrelor, cum se spunea pe atunci, care a dus la scoaterea din minister a multor diplomați. Probabil și Securitatea a jucat aici un rol, profitând de aceste momente pentru a-și plasa în minister colaboratorii și ofițerii acoperiți din generațiile mai tinere.
Se spune, pe bună dreptate, că activitatea unui serviciu de informații externe începe din punctul din care ministerul de externe nu mai poate să-și îndeplinească obiectivele pentru că ar încălca legislația. Pe vremea comuniștilor nu era așa, MAE fiind în realitate o anexă a poliției politice. După 1989 situația nu s-a schimbat.
„Răceanu ar fi putut să facă multe daune rezidenței DIE de la Washington”
– Concret ce se știe despre activitatea spionaj a lui Răceanu? A contribuit cu ceva la subminarea regimului ceaușist?
– Aici e o dilemă, într-adevăr. Probabil că și pentru Securitate a rămas o dilemă, pentru că în anchetă nu cred că Răceanu a recunoscut totul. Doar CIA ne-ar putea lămuri cu adevărat. Putem însă să speculăm fără să ne temem că am exagera în vreun fel. De exemplu, cât timp a lucrat la ambasadă, cu siguranță a oferit informații referitoare la personal, la activitatea misiunii, chiar și documente sau fotocopii ale rapoartelor și telegramelor diplomaților români de la Washington către Centrala MAE. Apoi, dacă acceptăm faptul că pe atunci era și colaborator al DIE, cu siguranță le-a transmis americanilor și informații de această natură. Le-a descris rețeaua, cine erau ofițerii DIE acoperiți din ambasadă cu care era în legătură și cărora le raporta sau ce misiuni primea de la aceștia.
Să ne gândim că un ofițer acoperit legendat ca diplomat va căuta să recruteze un oficial al țării în care se află. CIA, cu ajutorul lui Răceanu, putea să afle dacă ofițerii DIE din ambasadă și-ar fi făcut planuri să recruteze un cetățean american, fie el politician sau om de afaceri. Ce vreau să spun este că, în funcție de accesul la informații pe care îl avea, Răceanu ar fi putut să facă multe daune rezidenței DIE de la Washington.
La București a avut o activitate similară, probabil mai concentrată pe documentele politice referitoare la SUA ale direcției în care lucra. Faptul că odată arestat, anchetat și condamnat la moarte nu a fost abandonat de americani, iar însuși președintele SUA a intervenit pentru salvarea vieții lui, este un indiciu foarte clar că a fost considerat un agent cu reală valoare strategică și care a adus mari servicii.
Răceanu însuși a afirmat că nu a transmis informații de securitate națională și că nu și-a trădat țara, ci regimul și conducătorul ei. Eu nu sunt în măsură să fac o astfel de evaluare atâta vreme cât nu pot studia dosarul său din arhiva CIA, de exemplu.
Nu mai spun că dosarele din arhiva Securității sunt incomplete sau că nu mai există un dosar de personal în arhiva MAE. Însă, da, cred că a contribuit semnificativ la subminarea regimului comunist oferindu-le americanilor o perspectivă clară și detaliată din interior asupra sistemului. Într-o zi, cândva, poate se vor declasifica și alte documente despre Mircea Răceanu, atât la București, cât mai ales la Washington. În definitiv, vorbim despre un personaj foarte important, dar despre care încă știm prea puțin, un diplomat român care timp de decenii a fost agent dublu, al Securității și al CIA, și care a intrat în istoria României drept singurul diplomat român arestat de regimul comunist pentru spionaj/trădare și descoperit ca atare.
– În 1989, Răceanu avea 54 de ani. Cu ce s-a ocupat după plecarea în SUA?
– S-a stabilit la Washington și a obținut cetățenia americană în 1992. A fost o voce publică activă în chestiuni legate de moștenirea Securității în politica românească. În acei ani a scris memorialistică, cum este volumul „Infern 89”, dar și lucrări despre relația bilaterală româno-americană, chiar și o cronologie a acestei relații până în 1989, Răceanu fiind la acel moment unul dintre cei mai buni specialiști în acest domeniu.
