Cât ne pasă cu adevărat de schimbările climatice? Ce poate face teatrul în fața unei crize reale? „Anticlimax”, spectacolul montat la Teatrul Dramaturgilor Români, în regia lui Bobi Pricop, explorează aceste întrebări cu umor și autoironie, în timp ce urmărește un grup de actori care ajunge să se confrunte cu propriile contradicții, în tot acest proces creativ de salvare a planetei. „Trăim într-o suprapunere de discursuri, urgențe, opinii, catastrofe, notificări, vinovății”, spune regizorul într-un interviu pentru publicul HotNews.
- „Mizăm mult pe autoironie și pe disconfortul care vine din modul în care te regăsești în temerile legate de viitor sau de sens”, explică Bobi Pricop.
- Piesa „Anticlimax” poate fi vizionată la Teatrul Dramaturgilor Români, iar următorul spectacol va fi pe 17 mai.
„Piesa urmărește un grup de artiști care încearcă să facă un spectacol despre salvarea planetei și se împotmolesc în propriile contradicții: orgolii, clișee, frici, nevoia de validare, nevoia de sens”, spune Bobi Pricop, unul dintre cei mai apreciați și creativi regizori contemporani, despre „Anticlimax”, spectacolul scris de Doru Vatavului, care se joacă la Teatrul Dramaturgilor Români.
Cu o distribuție formată din actori tineri și talentați (Adrian Ban, Ama Beschieru, Anamaria Codiță, Maria Moroșan, Vlad Pânzaru, Dan Pughinean), spectacolul are un fir roșu care-l leagă de la început și până la sfârșit, după cum explică și Pricop pentru HotNews: „Firul roșu cred că e tocmai această întrebare: ce poate face arta/teatrul în fața unei crize reale, fără să se mintă că salvează lumea, și, în același timp, nici să devină complet cinică?”
„Anticlimax” urmărește un regizor care-și propune să facă un spectacol care să vorbească într-un mod sincer, asumat și puternic despre schimbările climatice. „Însă ceea ce începe ca o explorare liberă și non-ierarhică a subiectului ajunge să se transforme într-un haos complet. La granița dintre ficțiune și documentar, „Anticlimax” este un anti-spectacol caleidoscopic care pune sub semnul întrebării rolul artei într-o criză globală.”
Timp de aproape două ore, spectatorii sunt invitați să facă parte din mijlocul unui proces creativ, care le poate fi atât oglindă pentru propriile reflecții, opinii sau inițiative, cât și un mijloc pentru a înțelege teatrul din interior, mai ales că Bobi Pricop se joacă pe el, în rol de regizor al spectacolului, ceea ce duce atât la deconstrucția mitului creatorului, cât și la vulnerabilitatea sau nesiguranțele care-l înconjoară.
Momentul de cotitură în problema climatică pe care-l tot ratăm
Umorul și autoironia conturează cu succes întreaga poveste și transformă experiența publicului într-un roller coaster emoțional, care-i poate da de gândit, chiar dacă nu-l lasă cu o concluzie clară.
„Spectacolul e construit, într-un fel, împotriva climaxului. Nu merge spre o concluzie mare, salvatoare, nu ajunge la o scenă finală în care se rezolvă totul și publicul poate pleca împăcat”, explică Bobi.
În ceea ce privește titlul, „Anticlimax” are mai multe sensuri, iar regizorul mărturisește că, după spectacol, fiecare spectator mai poate descoperi direcții în el. „Primul sens, cel mai evident, are legătură cu schimbările climatice, cu tot ce e, într-un fel, „anti-climatic”: felul nostru de a trăi în ignoranță, sau în amânare, față de degradarea planetei.
Trimite cumva și la momentul acela pe care tot îl ratăm. Momentul de cotitură, climaxul, clipa în care ar trebui să înțelegem cu adevărat urgența și să schimbăm ceva structural în felul în care ne raportăm la climate change. Nu doar să ne liniștim conștiința prin gesturi individuale, deși și ele contează, ci să înțelegem și dimensiunea politică, economică, sistemică a problemei. Chiar și ideea de „amprentă de carbon” individuală e complicată, pentru că a fost popularizată foarte abil de companii petroliere, tocmai ca responsabilitatea să fie împinsă spre individ, nu spre industriile care produc, de fapt, mare parte din dezastru. Și mai e, bineînțeles, și sensul teatral al titlului.”
„Râdem de noi înșine”
– Spectacolul „îți pune în brațe” o varietate de teme, deloc simple, de la schimbările climatice, la rolul artei, dublul standard pe care îl avem cu toții, sensul vieții sau condiția artistului. Toate astea te pot pune pe gânduri, la fel cum te pot copleși sau te pot face confuz. A fost o miză să duceți acest haos din scenă și în spectator, poate chiar să-l faceți să se simtă incomod?
– Bobi Pricop: Da, dar nu într-un sens agresiv. Nu am intenționat să tragem de urechi spectatorii și să îi facem să se simtă incomod. Și spectacolul e chiar autoreferențial fix cu acest aspect: nu își dorește să tragă un semnal de alarmă legat de schimbările climatice fix publicului educat care vine la teatru, care, cel mai probabil, este deja informat și acționează pentru a reduce efectele crizei climatice. Și mai e un aspect, mizăm mult pe autoironie și pe disconfortul care vine din modul în care te regăsești în temerile legate de viitor sau de sens.
Piesa ridiculizează anumite feluri de a vedea lucrurile, pentru ca cinci minute mai târziu să recurgă fix la mijloacele pe care le-a ridiculizat. Cred că se râde cu poftă la spectacol pentru că râdem de noi înșine. Pentru că se întâmplă să avem poziții foarte corecte în contexte publice pentru ca apoi, în viața privată, să facem exact invers. Haosul din spectacol e unul foarte abil dirijat de scriitura lui Doru, dar el este inspirat din haosul real. Trăim într-o suprapunere de discursuri, urgențe, opinii, catastrofe, notificări, vinovății. Chiar dacă în aparență totul e improvizat și spectacolul o ia la fiecare cinci minute într-o total altă direcție, e un haos organizat, asumat.
– În același timp, este și un spectacol foarte amuzant. Credeți că umorul și autoironia funcționează ca un liant între toate temele propuse, dar și ca o formă prin care ele devin mai ușor de înțeles?
– Cred că fără umor spectacolul n-ar fi putut funcționa. Îl face mai adevărat. Pentru că multe dintre contradicțiile vieții sunt ridicole înainte să fie tragice, sau invers. E un potențial comic enorm în felul în care ne propunem, în general, în viață să fim buni, profunzi, responsabili, dar în același timp vrem și să fim iubiți, admirați, distribuiți, validați, premiați, etc.
Autoironia e importantă pentru că ne apără de un ton moralizator sau profetic. În momentul în care îți propui să faci un spectacol despre schimbări climatice, e foarte ușor să aluneci într-o postură de superioritate morală. Noi, artiștii, ne-am documentat, am înțeles, venim să vă explicăm vouă. Or, tocmai asta încercăm să fisurăm.
Noi nu suntem în afara problemei. Suntem parte din ea. În mai multe feluri decât ai crede la prima vedere. Cred că o concluzie subtilă și importantă a spectacolului e că orgoliul, ego-ul, senzația de superioritate a individului e tot un deșeu produs de planetă. Umorul nu simplifică neapărat temele, dar le face respirabile. Creează un spațiu în care poți să te apropii de lucruri grele fără să intri imediat în defensivă. Râzi, dar râsul rămâne puțin suspendat.
„Teatrul e valoros atunci când pune întrebări incomode”
– „Anticlimax” este și teatru în teatru, dar și o deconstrucție a lui din interior, în care pare că procesul e mai important decât concluzia. Din unghiul ăsta, cum vedeți teatrul contemporan românesc și care credeți, sau v-ar plăcea, să fie scopul lui?
– Mi-e greu să vorbesc despre „scopul” teatrului românesc, la singular. Cred că ar fi chiar periculos să-i dăm un singur scop. Teatrul trebuie să poată fi multe lucruri: divertisment, ritual, spațiu critic, experiment, memorie, uneori pur și simplu bucuria de a împărtăși împreună o poveste într-un spațiu comun de întâlnire. Teatrul contemporan românesc se află într-un moment interesant. Pe de o parte, există public, există un interes real pentru teatru, mai ales în București și în orașele mari. Deși, din păcate, acest public pare a fi doar unul captiv, nu foarte diversificat, strategiile culturale lipsesc la nivelul autorităților naționale și locale. Potențialul este enorm. Pe de altă parte, sistemul rămâne fragil, inegal, cu instituții lipsite de viziune și/sau finanțare, tineri artiști vulnerabili, care supraviețuiesc la limita precarității. Pentru mine, teatrul e valoros atunci când pune întrebări incomode, când îmbină abil experimentul, povestea, politicul și emoția. Un teatru care poate să fie inteligent fără să devină rece. Și emoționant fără să fie manipulator.
– Există în momentul ăsta un hype în jurul unor săli de teatru din București, unde spectacolele sunt sold-out foarte repede, uneori cu luni înainte. Cum vedeți această frenezie a publicului față de teatru? Simțiți că vine dintr-o curiozitate reală de a descoperi spectacole sau mai degrabă dintr-un impuls de a merge acolo unde „merge lumea”?
– Cred că sunt ambele lucruri și nu le-aș pune neapărat în opoziție. Există cu siguranță o curiozitate reală. Dar există și un mecanism de validare socială. Dacă un spectacol e sold-out în două minute, capătă imediat o aură. Vrei să fii acolo pentru că „acolo se întâmplă ceva”. Nu cred că e neapărat rău. Așa funcționează și muzica, și filmul, și restaurantele, și orașele. Problema apare doar când hype-ul înlocuiește întâlnirea reală cu spectacolul. Mă bucură sălile pline, evident. Dar mă interesează ce se întâmplă după ce oamenii au intrat în sală. Dacă teatrul devine doar un trofeu de bifat, atunci pierdem ceva. Dacă hype-ul aduce oameni care apoi chiar sunt atinși, contraziși, provocați, atunci suntem câștigați.
„Autoritățile încă nu înțeleg potențialul de creștere a societății oferit de cultură”
– Dacă mergem spre poziția artistului în sistemul actual, în acest context destul de instabil în care toți căutăm un sens, cum vedeți afinitatea artistului de azi pentru artă, cât și responsabilitatea lui față de aceasta?
– Cred că artiștii trăiesc într-o tensiune foarte mare între vocație și supraviețuire. Pe de o parte, există încă această imagine aproape romantică a artistului care face artă dintr-o nevoie interioară imposibil de oprit.
Pe de altă parte, există chirii, facturi, oboseală, instabilitate, jocuri de putere, lupta pentru vizibilitate, concursuri, proiecte, deadline-uri, work-life balance, anxietăți. Cred că responsabilitatea începe cu onestitatea față de propriile mijloace și propriile limite. Să nu pretinzi că faci mai mult decât faci. Dar, în același timp, să nu renunți la ambiție. Teatrul poate conta, chiar dacă nu salvează lumea în mod direct. Poate schimba o temperatură interioară, poate modifica o percepție, poate crea o comunitate. Și nu e puțin.
– Cum priviți noua generație de actori de la noi și motivele pentru care au ales să facă meseria asta?
– Îi privesc cu multă empatie și, de multe ori, cu admirație. Mi se pare că intră într-o meserie foarte grea, într-un moment în care oportunitățile sunt nu limitate, ci aproape inexistente în raport cu numărul absolvenților.
Și nu numărul absolvenților este problema, ci faptul că autoritățile încă nu înțeleg potențialul de creștere a societății oferit de cultură și educație. Sau poate că nu își doresc? Bugetele și instituțiile sunt mult subdimensionate, și nu mai zic de lipsa viziunii pe termen mediu-lung. În același timp, mă bucur să îi văd pe tinerii actori mult mai conștienți de lucruri pe care generațiile anterioare n-au reușit să le gestioneze bine: raporturi de putere, abuz, limbaj, reprezentare, sănătate mentală și emoțională. Sigur că uneori această conștiință poate veni și cu fragilități, cu nerăbdări, cu bias-uri. Dar mi se pare normal. Fiecare generație intră în teatru cu propriile clișee și propriile forme de curaj.
„Uneori ne schimbăm când ne vedem suficient de clar contradicțiile”
– Revenind la „Anticlimax”, personajele afișează și o formă de ipocrizie în raport cu temele centrale, inclusiv cu încălzirea climatică, ceea ce poate fi la fel de bine un discurs al oricăruia dintre noi care alege să se privească cu sinceritate. În momentul în care ne vedem, totuși, gândurile astea pe scenă, credeți că asta ne poate motiva să facem ceva concret sau există riscul să ne simțim validați în inconsecvență și lipsă de inițiativă?
– Riscul există. Autoironia poate să pară că devine o formă elegantă de absolvire. Râdem de noi, ne recunoaștem ipocrizia și apoi mergem mai departe, mulțumiți că măcar suntem lucizi. Luciditatea poate deveni și ea o zonă de confort.
Pe de altă parte, nu ne schimbăm pentru că cineva ne arată o versiune ideală a noastră. Uneori ne schimbăm când ne vedem suficient de clar contradicțiile și nu mai putem să le împingem complet sub covor. Nu cred că un spectacol motivează direct acțiuni concrete, în sensul că ai ieșit din sală și ți-ai schimbat viața. Dar poate să producă o mică fisură. Poate să facă o întrebare să revină. Poate să-ți strice puțin confortul unei justificări. Și uneori de acolo începe acțiunea.
– Care a fost miza dumneavoastră personală cu spectacolul ăsta? A fost important pentru dumneavoastră procesul acesta de umanizare a creatorului?
– Da, a fost important. Și nu neapărat confortabil. Pentru că e ușor să vorbești despre ego-ul regizorului la modul general. E mai complicat când îl pui în legătură cu propriile tale mecanisme, cu propriile tale reflexe de control, cu imaginea pe care o ai despre tine sau pe care ai vrea să o aibă ceilalți despre tine.
Miza mea a fost să nu fac un spectacol care vorbește doar despre ceilalți. Despre „artiști”, despre „sistem”, despre „ipocrizie”, ca și cum eu aș fi în afara lor. M-am simțit vizat de multe dintre lucrurile din spectacol. Nu pot spune că mă identific cu personajul regizorului Bobi Pricop din spectacol. Dar mi se pare important să fie portretizat așa cum l-a scris Doru tocmai ca un watch-out. Și cred că tocmai de aceea îmi și place atât de mult: pentru că știu cât de ușor este să pici în capcana regizorului vizionar, regizorul demiurg, regizorul care știe mai bine decât toți. Nu spun că viziunea nu contează și că regizorul nu conduce. Dar cred că trebuie să putem vorbi și despre nesiguranță, ridicol, contradicție, nevoie de control, frici.
„Nu cred că se poate fără emoție”
– Spectacolul nu trage concluzii, ci mai degrabă ne invită la reflecție, dar pare că încearcă să ne ancoreze și într-o anumită emoție, ceva care să ne facă mai empatici și poate, implicit mai atenți la ce se întâmplă în jurul nostru. A fost asta o direcție pe care ați urmărit-o?
– Da. Nu cred că se poate fără emoție. În „Anticlimax”, nu știu dacă am urmărit-o, s-a integrat organic în proces și rezultat. Nici nu ne-am propus să ajungem la o concluzie neapărat, pentru că nici noi n-am găsit una. Nu știm exact ce poate teatrul în fața unei crize climatice.
În cele din urmă, chestionăm inclusiv cât e un gest real și cât e autoiluzionare. Dar am vrut ca din toată această dezordine să căutăm totuși o urmă afectivă. O senzație, poate. Sau o tandrețe față de eșecul nostru de a fi consecvenți. Empatia nu apare doar față de planetă ca o idee majoră, abstractă.
Apare și față de noi înșine, care ne zbatem să facem ceva și nu știm cum sau dacă e bine, dacă e suficient, e relevant. Cred că feeling-ul de care vorbești e ca o tandrețe față de felul în care noi înșine devenim ridicoli, vanitoși, vulnerabili, sinceri și nesinceri în același timp.
