Căpitanul ține socoteala în caietul său, iar astăzi a bifat a șaizeci și șasea căsuță. Ceea ce în calendar se traduce prin exact două luni și șase zile de la 28 februarie, începutul războiului din Iran. Ceea ce, pentru Raman Kapoor, coincide cu momentul în care a aruncat ancora pe fundul Strâmtorii Ormuz și nu a mai ridicat-o niciodată.
Căpitanul și echipajul său de 23 de oameni – „cel mai tânăr are 20 de ani” – fac parte dintr-o flotilă imobilă de 20.000 de marinari blocați la bordul a 2.000 de nave care plutesc în Golful Persic, mai întâi din cauza conflictului și apoi a impasului diplomatic dintre Statele Unite și Republica Islamică, scrie Corriere della sera.
Din motive de securitate, nu ne va împărtăși locația exactă a navei sale, limitându-se la a explica că se află în partea de nord a acelei întinderi de mare. Nici măcar nu va dezvălui numele flotei, dar explică faptul că este un petrolier de dimensiuni medii spre mari, care transportă petrol și metale. Ne spune că este indian, ca majoritatea marinarilor săi, că este căpitan de 14 ani și că are doi copii și o soție.
Pentru Kapoor, „cel mai rău lucru din aceste săptămâni nebunești este incertitudinea”, povestește la telefon prin WhatsApp, grație unei legături prin satelit care îi menține conectați cu continentul. „Nu știm când vom putea părăsi acest loc, dar până când situația nu va fi cu adevărat sigură, compania noastră nu ne va da acordul să plecăm, iar ei au dreptate”, adaugă comandantul.
Nu are niciun contact cu autoritățile iraniene, omaneze sau emirateze. Nu a primit niciodată niciun mesaj de la Marina SUA. Vorbește doar cu compania sa de transport maritim, care coordonează și aprovizionarea. O dată pe lună, o mică barcă sosește în apropiere cu apă, alimente, medicamente și tot ce este necesar pentru a supraviețui „în această suspendare, care seamănă din ce în ce mai mult cu un exil fără sens”.
A fost o vreme când navigatorii din întreaga lume se confruntau cu carantine forțate în mijlocul mării. Era vremea Covid-ului, când existau temeri că echipajele ar putea infecta persoanele de pe coaste, așa că navele rămâneau în larg săptămâni întregi. De data aceasta, însă este o poveste diferită, spune Kapoor.
„Nu ne-a fost niciodată atât de frică. Am văzut sute de rachete trecând deasupra capului. Am fost martori la atacuri asupra navelor chiar și aproape de ale noastre”. El recunoaște că au existat momente când calmul de la bord a fost spulberat, „dar eu sunt căpitanul și trebuie să mențin moralul oamenilor mei ridicat și să-i fac să se simtă în siguranță”.
În timpul atacurilor, puțin peste o zece nave au fost lovite, iar zece persoane și-au pierdut viața. „Ne-au ucis colegii. Suntem victime colaterale ale acestui conflict. Dar suntem marinari, nu soldați, și prin munca noastră conectăm lumea. Așa că protejați-ne”. Kapoor ne transmite cuvintele lui Jacqueline Smith de la Federația Internațională a Lucrătorilor din Transporturi: „Acești oameni ne oferă 90% din tot ceea ce folosim zilnic, trebuie să facem tot ce putem pentru a ne asigura că nu devin victime”.
Căpitanul explică faptul că timpul petrecut la bord trece încet. „În timpul zilei, încercăm să ne îndeplinim atribuțiile de serviciu, apoi luăm cina împreună, jucăm jocuri de societate, ne uităm la un film. Când este o zi de naștere, încercăm să sărbătorim, dar nu este ușor. Ne este dor de familiile noastre care sunt disperate acasă, de frică de bombe și mine”, continuă marinarul. Urmăresc actualizările din strâmtoare pe ecranele telefoanelor mobile: „Am ținut un toast când Iranul a anunțat deschiderea, dar nu a durat mult”.(Material realizat cu sprijinul Rador Radio România)
