Un studiu publicat în Frontiers in Psychiatry în 2025 a analizat evoluția anxietății în familii și a concluzionat că, în cazul în care părinții prezintă tulburări de anxietate, există o probabilitate semnificativ mai mare ca și copiii să dezvolte, la rândul lor, anxietate.
- Transmitem copiilor anxietatea noastră prin detalii aproape invizibile: felul în care reacționăm la știri sau situații neprevăzute, cât de mult vorbim despre pericole, cât de des anticipăm situații care pot degenera.
- Efectul bumerang: în aceste situații copiii ajung să nu mai spună adevărul părinților, deoarece consideră că aceștia nu-l pot duce, tocmai pentru că par să devină anxioși la orice tip de stres.
Un mediu părintesc îmbibat de anxietate poate aduce copiilor de azi, adulților de mâine, episoade de anxietate. Dar există și o corelație inversă: anxietatea copiilor poate amplifica anxietatea părinților.
Autorii recentului studiu din Frontiers in Psychiatry vorbesc despre „bidirectional associations between parent and child anxiety over time”. Altfel spus, anxietatea circulă în familie ca un fel de „curent emoțional”: uneori vine de la părinte la copil, alteori merge în sens invers, de la copil la părinte.
Riscul este dublat
Mai multe analize conturează și care este „marja de risc”. Nivelul de anxietate al părinților poate prezice, în timp, nivelul de anxietate al copiilor. „Când în familie există un părinte cu tulburare de anxietate crește de două, până la trei ori, riscul copilului de a dezvolta, la rândul lui, o tulburare de anxietate”, spun studiile.
Dar riscul ridicat nu înseamnă certitudine. De fapt, cercetătorii explică faptul că anxietatea copiilor depinde foarte mult de ce se întâmplă în relația zilnică dintre părinte și copil: modul în care părinții reacționează la stres, felul în care vorbesc despre pericole și cât spațiu oferă copiilor pentru autonomie.
Preluăm fricile părinților
Și noi știm aceste lucruri. Uneori, mă trezesc spunând aceleași lucruri pe care le spuneau părinții mei. Sau acționez exact cum o făceau ei în momente „de criză”. Tonul. Reacția. Reflexul de a vedea mai întâi pericolul, drobul de sare: „Ai grijă, să nu pățești ceva!” „Nu e sigur.” „Mai bine nu ne-aventurăm!”, „Vai de mine, dacă pierdem trenul?”.
Știam că sunt anxioasă, însă m-am întrebat serios dacă anxietatea se moștenește când copilul meu a început să pună întrebări care semănau prea mult cu gândurile mele. „Dacă se întâmplă ceva rău?”, „Dacă o să îmi pierd jucăria în parc?”, „Dacă ne îmbolnăvim?”.
Harta emoțională a casei devine harta emoțională a copiilor
Exact despre această moștenire emoțională scrie jurnalistul Alexander Nazaryan într-un eseu publicat în The New York Times după moartea tatălui său, care s-a luptat toată viața cu anxietatea și depresia.
„Știu că am moștenit unele dintre tendințele lui anxioase și mă întreb în fiecare zi dacă le pot depăși, astfel încât cei trei copii ai mei să își amintească de mine ca de un adăpost, nu ca de o furtună”, mărturisește autorul. Dacă transmit mai departe fricile și anxietățile mele, mă întreb și eu, ca mulți alți părinți, sunt convinsă.
Psihologii sunt de părere că anxietățile „în sincron”, părinte-copil, nu sunt o coincidență. Cei mici sunt extrem de sensibili la stările emoționale ale părinților.
Copiii nu învață doar reguli și comportamente, ci și modul în care adulții interpretează lumea și mediul înconjurător. Chiar dacă reușim să le explicăm rațional ce este și ce nu poate fi motiv de îngrijorare, transmitem copiilor anxietatea noastră prin lucruri mărunte: felul precipitat și îngrijorat în care reacționăm la știri sau la situații neprevăzute, cât de mult și de grav vorbim despre pericole, cât de des prezicem situații „înnegurate”.
Pe scurt, copiii învață din atmosfera emoțională a casei. Și asta poate deveni „harta” după care ei se vor ghida în viitor.
Există o moștenire genetică, dar se transmite, mai degrabă, predispoziția emoțională
Faptul că anxietatea se poate transmite de la o generație la alta, îi face pe părinți să intre în panică. Din nou. Însă lucrurile sunt nuanțate.
Deși există o anumită componentă genetică, anxietatea nu se moștenește ca grupa de sânge sau culoarea ochilor. Specialiștii spun că părinții transmit mai degrabă predispoziția emoțională – care poate sau nu să se transforme într-o problemă reală de anxietate. Exact asta i-a explicat psihologul Daniel B. Singley lui Alexander Nazaryan în articolul citat din The New York Times. „Se moștenește vulnerabilitatea, nu afecțiunea în sine”.
Cu alte cuvinte, genetica poate pregăti terenul, dar mediul în care crește copilul decide ce se întâmplă mai departe.
Cum se transferă drobul de sare
Nu cred că a fost vreo plecare în tabără, vreun concediu sau vreo petrecere organizată la noi acasă fără stare de agitație, nervozitate și anxietate la limita atacului de panică. Așa gestionau părinții mei stresul. Cu dubii, cu întrebări retorice („Ce mi-o fi trebuit mie?!”) și gesturi precipitate care îmi aduceau și mie un nod în gât.
„Dacă o să pierd trenul?” am ajuns să mă întreb de fiecare dată când plecam din casa părintească spre facultate. „Dacă mă rătăcesc prin București?”. „Dacă îmi fură cineva portofelul?!”.
Nu mi-am dat seama cât de tare m-am lăsat dusă în logica „drobului de sare” și a nevoii de control, până târziu, când, trecută bine de vârsta studenției, am ajuns să intuiesc ereditatea anxietății mele. Și să încerc să mă scutur de această moștenire.
Dar cum ajunge, de fapt, anxietatea de la o generație la alta? Prin ce mecanisme ne-o însușim?
Realitatea unei expresii: „Învățarea socială a fricii”
Copiii sunt, înainte de orice, observatori foarte fini. Își privesc părinții pentru a înțelege cum trebuie interpretată lumea. Dacă un părinte reacționează constant cu teamă – la știri, la boli, la accidente, la pericole potențiale – copilul învață treptat că lumea este un loc în care trebuie să fii permanent în alertă.
Psihologii numesc acest proces învățare socială a fricii. Cei mici pot învăța ce este periculos nu doar din experiențe directe, ci și din reacțiile emoționale ale celor din jur. Și sunt atâtea exemple concrete, pe care le putem recunoaște din viața de zi cu zi, de la modul în care reacționăm când copilul cade sau se lovește, felul în care vorbim despre școală, până la modul în care ne raportăm la examene sau pericole.
Noi, părinții, avem acel reflex aproape involuntar de a spune „ai grijă!”, înainte ca ei să facă orice. Însă trebuie să reținem că, în felul acesta, cei mici nu învață doar regulile de bază, ci și „starea de alertă” a părinților lor.
Când protecția devine supra-protecție
Părinții anxioși tind, de multe ori fără să își dea seama, să fie protectori cu supra măsură și să dețină controlul. Ei încearcă mereu să reducă riscurile, să prevină situațiile dificile sau să intervină rapid atunci când copilul pare nesigur.
Problema este că, pe termen lung, această protecție poate lovi ca un bumerang.
Mai multe studii au arătat că un stil parental de tipul „elicopter” sau intruziv este asociat cu niveluri mai ridicate de anxietate la copii. De ce? Pentru că atunci când un copil este protejat excesiv de orice situație dificilă, el nu mai are ocazia să învețe că poate face față singur. Și atunci lumea începe să pară mai periculoasă decât este în realitate.
Copiii absorb temperatura emoțională a casei
Copiii reacționează la tensiune, la stres și la emoțiile adulților din jurul lor. Chiar și atunci când nu înțeleg exact ce se întâmplă, ei percep atmosfera. Cercetările din psihologia dezvoltării arată că felul în care copiii învață să își gestioneze emoțiile este influențat direct de climatul din familie.
Acesta este primul „context psihologic” în care copilul învață cum funcționează lumea. Calitatea relației de atașament cu părinții, stilul parental, felul în care emoțiile sunt exprimate și relația dintre părinți sunt esențiale pentru dezvoltarea ulterioară a copiilor.
Așa cum spun și specialiștii de la Center on the Developing Child, Harvard University, expunerea prelungită la stres familial intens poate perturba dezvoltarea sănătoasă a creierului copilului. Copiii absorb „temperatura emoțională” a casei, iar dacă anxietatea este emoția dominantă, aceasta va ajunge să modeleze, în timp, felul în care copilul învață să răspundă la stres și la incertitudine.
Cum ajung copiii să nu mai spună adevărul părinților
Lynn Lyons, psiholog american, autor al cărților „Anxious Kids, Anxious Parents” și „The Anxiety Audit”, studiază subiectul anxietății moștenite de multă vreme.
Aceasta vorbește, în cărțile sale, despre cum pot părinții preveni anxietatea la copii și cum îi pot ajuta să facă față atunci când aceasta apare. „Dacă ești un părinte care vede mereu cel mai rău scenariu posibil, atitudinea ta poate fi un factor de risc pentru anxietate”, spune ea. Felul în care vorbim despre emoții, cum reacționăm la stres și câtă autonomie le oferim copiilor pot schimba radical direcția în care evoluează această vulnerabilitate.
Într-una din postările sale din social media, Lynn Lyons oferă părinților câteva exemple clare despre comportamente care, fără să vrem, induc anxietatea.
„Felul în care reacționezi contează enorm. Dacă, atunci când îl vezi sau când îl iei de la școală, prima ta reacție este îngrijorarea, dacă primul lucru pe care îl spui este: «Cum a fost? Ai stat cu cineva la prânz? Cum ți-a ieșit testul la matematică? Ai făcut bine? Cum a fost la baschet? A fost antrenorul rău? Au fost copiii răi cu tine? A aruncat cineva mingea în capul tău? Ai fost la baie?», atunci îi transmiți copilului că aceste lucruri sunt motive serioase de îngrijorare.
Îi arăți, de fapt, că tu ești îngrijorat. Și atunci se pot întâmpla două lucruri. Primul: îngrijorarea ta devine contagioasă. Copilul începe să se îngrijoreze și el — sau chiar mai mult decât era deja.
Al doilea: copilul poate gândi «Asta e prea mult pentru mama. Nu o să-i spun ce problemă am. Nu o să-i spun prin ce am trecut azi la școală, pentru că îngrijorarea asta este prea mult pentru ea»”.
Sfaturile sale, și ale altor specialiști, sunt pe cât de ușor de enunțat, pe atât de greu de pus în practică uneori: „Nu mai arăta îngrijorarea ta și nu o amplifica pe a lui”.
Soluții pentru părinți
Literatura de specialitate spune că schimbările din comportamentul părinților pot avea efecte directe asupra anxietății copiilor. Primul pas este (cumva paradoxal) să ne uităm atent la propria noastră anxietate.
Nu pentru a o elimina complet – căci este imposibil – ci pentru a o face tolerabilă. Child Mind Institute explică acest mecanism foarte direct: „Gestionarea propriului stres este cea mai bună modalitate de a evita ca anxietatea ta să fie preluată de copil”.
Asta nu înseamnă că părinții trebuie să pară mereu calmi sau să-și ascundă emoțiile. E recomandat ca ei să rămână autentici. Copiii au nevoie să vadă cum gestionează adulții stresul în mod sănătos.
Genul de frază adecvată: „Sunt puțin îngrijorat, dar o să găsim o soluție”
Un părinte care spune „sunt puțin îngrijorat, dar o să găsim o soluție” transmite un mesaj complet diferit față de unul care reacționează ca și când s-ar întâmpla o catastrofă.
Chiar și aceste mici diferențe în reacții pot deveni lecții emoționale. În același timp, copiii au nevoie de autonomie. Dacă intervenim mereu pentru a preveni orice disconfort, nu vor putea gestiona propriile trăiri. Psihologii citați de Child Mind Institute spun că „cea mai bună modalitate de a ajuta copiii să depășească anxietatea este să îi ajutăm să învețe să o tolereze”.
Pericolul există, dar drobul de sare ne otrăvește viața
La urma urmei, trebuie să recunoaștem că anxietatea nu dispare complet din viața nimănui. Este inevitabilă în momente de incertitudine sau de stres. Și atunci, n-avem cum să-i protejăm pe copii, indiferent cât de anxioși sau mai puțin anxioși suntem noi, ca părinți.
Specialiștii spun că nu eticheta de „părinte anxios” sau, dimpotrivă, „părintele care nu suferă de anxietate” ne ajută copiii. Diferența se vede clar între părinții care se lasă copleșiți de anxietate și părinții care învață să și-o regleze.
Revenind la întrebarea de la care am pornit acest articol, psihologii ne oferă și o perspectivă încurajatoare: da, emoțiile, angoasele, anxietatea se transmit în familie.
Dar, să nu uităm că la fel de bine putem transmite sau modela copiilor noștri și liniștea interioară, și curajul, felul în care știm să ne raportăm la situații tensionate sau înspăimântătoare, și capacitatea de a ne ridica după ce viața ne-a dărâmat din picioare.
Am putea să le spunem copiilor că lumea nu este lipsită de pericole. Dar că suntem capabili să trăim în lumea asta fără să ne fie teamă și fără să ne lăsăm terorizați de drobul de sare.
