Copii dispăruți, familii în care se nășteau conflicte culturale și femei care erau libere să se exprime doar prin cântece. Într-un interviu pentru publicul HotNews, scriitoarea Ayelet Tsabari, autoarea romanului „Cântece pentru cei cu inima frântă”, vorbește despre o comunitate foarte puțin cunoscută și despre lupta ei pentru a-și găsi locul în cultura universală.
Când evreii yemeniți au ajuns în Israel, odată cu evreii proveniți din România și din alte părți ale lumii, au fost priviți drept străini. „Cuvintele care se foloseau pentru a-i caracteriza erau foarte dure, nici nu pot să le reproduc. Asta a făcut ca întreaga comunitate să se izoleze, să fie foarte tăcută, să nu se integreze. Practic stăteau doar în comunitatea lor, iar asta a făcut foarte posibilă dezumanizarea lor”, povestește scriitoarea israeliano-canadiană Ayelet Tsabari, care s-a născut într-o familie de origine yemenită.
Aceasta a publicat în 2024 primul său roman, „Cântece pentru cei cu inima frântă”, distins cu National Jewish Book Award for Fiction, Canadian Jewish Literary Award for Fiction și Association of Jewish Libraries Fiction Award. Ediția românească a romanului a apărut la editura Humanitas Fiction anul acesta. Autoarea publică frecvent articole în publicații precum The Forward, The Globe and Mail, The New York Times și Foreign Policy.
În interviul pentru HotNews, Ayelet Tsabari vorbește lucrurile rămase nespuse despre viața evereilor yemeniți.
HotNews: – Cum ați decis să scrieți o carte despre comunitatea evreilor yemeniți?
Ayelet Tsabari: – Am crescut fără a fi expusă la cărți în care să apară personaje precum cele din familia mea. Nu am găsit cărți în care să văd oameni ca bunica sau tatăl meu. Toate cărțile pe care le citeam și la care am fost expusă cât eram copil erau despre evreii așkenazi. Mi se părea că e ceva greșit cu noi, din moment ce „nu ne merităm locul în povești”. Apoi, pe când am început să scriu în engleză, am fost expusă la o lume întreagă de culturi și de comunități. Atunci mi-am spus că, de fapt, ar fi grozav ca eu să dau o voce evreilor yemeniți. Aceștia trebuie să-și ia locul în literatură. Merităm asta. Pornind de la bunicii mei, a căror experiență voiam să o redau.
„Vorbim de sute de copii care au dispărut”
– Povestea centrală a cărții este legată de integrarea lor în Israel. Cum s-a desfășurat aceasta?
– În carte este menționat episodul de migrație masivă din 1950, care a fost valul cel mai important. Au existat totuși, încă dinainte, valuri mai mici. Au fost chiar și migranți individuali. În 1907, străbunica mea a venit în ceea ce la vremea respectivă era Palestina din Imperiul Otoman. În 1934 i-au urmat și bunicii. Practic, ei au ajuns în Israel înainte de fondarea statului. Prin aceste valuri timpurii de migrație au reușit să scape de adevărate traume, chiar dacă dificultățile la care au fost expuși nu sunt deloc de neglijat. Așa cum apare și în carte, migranții din valurile mari, cum a fost cel din 1950, au fost primiți mai întâi în tabere speciale. Aici, evreii yemeniți au fost priviți drept „străini”. Bun, e de înțeles că într-o țară în care au venit oameni din toate locurile lumii, inclusiv din România, comunicarea era dificilă.
Despre evreii yemeniți, cuvintele care se foloseau pentru a-i caracteriza erau foarte dure, nici nu pot să le reproduc. Asta a făcut ca întreaga comunitate să se izoleze, să fie foarte tăcută, să nu se integreze. Practic stăteau doar în comunitatea lor, iar asta a făcut foarte posibilă dezumanizarea lor. Li s-au luat cărțile sfinte pe care le aveau la ei și bijuteriile. Cel mai grav lucru a fost dispariția unor copii, iar acesta este un subiect sensibil până astăzi. Există oameni în comunitatea israeliană care neagă acest aspect. Unul foarte tragic, vorbim de o traumă care se întinde pe mai multe generații. Vorbim de sute de copii care au dispărut.
„Așa apar uneori chiar conflicte culturale în familie”
– Cum s-a produs, la nivel cultural, adaptarea lor?
– Când au venit în Israel, femeile yemenite nu vorbeau limba. Bărbații vorbeau cât de cât, pentru că învățaseră din Tora. Cu toate acestea, vorbeau cu un accent foarte puternic, și erau uneori greu de înțeles. În Yemen, femeile nu lucrau, erau casnice. Însă în Israel, ca migrante, viața era atât de grea încât au fost nevoite să muncească. Foarte multe dintre ele au lucrat ca menajere. Au făcut curat în casele evreilor mai bogați. Acolo au început să învețe multe lucruri, să fie deschise unor atitudini progresiste. Astfel încât, paradoxal, avem această dublă expunere: femei care vin din familii foarte tradiționale și care ajung să fie expuse rasismului, discriminării, dar aceleași femei, pentru că sunt constrânse să-și câștige traiul, ajung să fie expuse la experiențe culturale, spre deosebire de bărbați. Așa apar uneori chiar conflicte culturale în familie. L-am simțit chiar și în familia mea. Bunica, când mă vedea cum mă îmbrac, se uita la mine foarte mirată.
„Bărbații cântau despre Dumnezeu, femeile despre dragoste”
– Pe lângă experiența de familie, cum v-ați documentat pentru carte?
– Trăiam în Canada. La vremea respectivă am primit un grant pentru a studia cântecele evreilor yemeniți, practicate de femeile în vârstă care trăiau în Israel. M-am dus pe teren să-mi fac cercetarea, fiecare dintre ele era bucuroasă să cânte, din când în când mai țineau ritmul folosindu-se de câte o cratiță sau o tavă. Cu atât mai puternică era cântarea când se strângeau și era o cântare de grup. Ele cântau în arabă, araba mea nu e foarte bună, dar, cu toate acestea, simțeam emoțiile puternice. Apoi, trimisă de la una la alta, pentru că așa se întâmpla, nu vorbeam prin mail sau telefon, am ajuns la o cântăreață, Gila Beshari. Ea, tot de origine yemenită, foarte cultivată pe tot ce înseamnă muzica aceasta tradițională, mi-a explicat că, de fapt, există două tradiții muzicale diferite. Una care aparține bărbaților, și una femeilor.
– Prin ce se diferențiază ele?
– În cazul bărbaților, erau cu conținut religios, cântările fiind despre Dumnezeu, despre mântuire, despre reîntoarcerea pe muntele Sionului. Femeile, care erau analfabete, cântau în arabă despre dragoste și „inimi frânte”. Eu, până la acel moment, nu știam despre această distincție. Cu această ocazie mi-am dat seama că vorbim despre o tradiție literară. Fusesem mereu geloasă pe prietenii mei care aveau origini în Europa și care veneau cu tot bagajul de cultură și literatură din Europa. Din Yemen părea că nu aducem niciun fel de literatură. De fapt, literatura exista, dar era una orală, cântată. Partea religioasă pe mine nu m-a interesat foarte mult. Sună frumos, dar nu e ceva să mă atragă.
„Mi-am dat seama că, de fapt, și ele se exprimau, doar că prin cântece”
– Dar cea feminină?
– Cea feminină era nescrisă și doar cântată, era feministă și foarte emoțională. Un lucru care-mi place în literatură este să simt emoția în text. Așa m-am apucat să studiez aceste cântece. Studiindu-le am ajuns la concluzia că nu e suficient și că trebuie și eu să cânt. Aceste cântece m-au făcut să înțeleg mai multe despre femeile din familia mea. Până în acel moment, vedeam că femeile din familia aveau păreri pe care nu ezitau să și le exprime, pe de altă parte știam că femeile din Yemen sunt oprimate și nu se exprimă, nu înțelegeam cum anume s-a produs acest clivaj. Mi-am dat seama că, de fapt, și ele se exprimau, doar că prin cântece.
„Vrem să ne obținem și noi locul binemeritat”
– În prezent, comunitatea evreilor yemeniți din Israel mai conservă aceste particularități culturale?
– Depinde de la individ la individ. În continuare aș spune că se păstrează identitatea comunității, că există grupuri de Facebook pe care apar interviuri cu bătrânii comunității sau apar clipuri cu copii care încă se mai roagă așa cum se rugau evreii yemeniți pe vremuri. Pe de altă parte, există și persoane care s-au distanțat cu totul, cum am făcut-o și eu.
Am crescut încercând să ies din comunitate, să fiu oarecum superioară, asta până am ajuns în Canada, și mi s-a făcut dor de comunitate, de originile mele.
Revenind la partea cu integrarea evreilor yemeniți. De fapt, a evreilor mizrahi, care
înseamnă evrei din Orientul Mijlociu. Aș spune că în prezent suntem integrați în acest țesut social care este Israelul astăzi. Cu toate acestea, trebuie menționat faptul că, până în prezent, noi încă nu am reușit să dăm un prim-ministru, nimeni din comunitatea noastră nu a ajuns la această funcție, deși evreii mizrahi reprezintă 50% din totalul populației. Abia în 2016, un poet mizrahi a primit premiul pentru literatură al Israelului. Așadar, mai e încă mult de câștigat în acest teren, în care vrem să ne obținem și noi locul binemeritat.
