În volumul lansat recent de Vișniec , „Zuza sau povestea poemului care a fugit din carte”, o fetiță de 10 ani explorează un univers magic, ferit de tehnologii sau lumea virtuală.
În paginile poveștii, autorul ascunde o temă profundă, și anume plecarea românilor în străinătate, în timp ce copiii sunt lăsați în grija bunicilor. „Cum să nu observ că aproape fiecare plecare de acest gen a însemnat şi o ruptură, un sacrificiu, o dezrădăcinare, o dilemă identitară. Copiii au plătit şi ei preţul acestei căutări de bunăstare, de normalitate, de demnitate.”
„Orice copil este un poet instinctiv”
– „Zuza sau povestea poemului care a fugit din carte” ne arată puterea imaginației la copii, a gândirii critice și a exprimării libere, dar și cum fiecare copil este el însuși un mic poet sau poate crea o poezie fără să-și dea seama. Cum vedeți această relație dintre copii și poezie? Și cum credeți că îi poate ajuta poezia să înțeleagă viața?
– Matei Vișniec: Orice copil este un poet instinctiv. Când se joacă, el devine în doi timp şi trei mişcări zmeu sau prinţesă, lup sau nor, pisică sau furtună. Tot aşa, când îi pui un creion în mână unui copil şi îl înveţi să tragă linii pe o foaie de hârtie, copilul îţi poate desena cu nonșalanță orice.
Creativitatea, sau instinctul creativităţii este înscris în codul genetic al vieţii, şi deci al copilului. Există deci momente când această creativitate trebuie stimulată, dar şi canalizată. De aceea îi admir şi îi ajut cât pot pe educatorii şi profesorii care se ocupă de copii, care le stimulează imaginaţia prin lectură, desen, recitări, lecturi cu voce tare, cursuri de teatru sau dans, muzică, familiarizarea cu instrumente muzicale, etc.
Sigur că prin toate aceste practici li se deschid copiilor ferestre spre înţelegerea vieţii, spre vibraţiile a ceea ce aş numi frumuseţe. Iar viaţa este înţeleasă treptat prin poveşti.
Dintotdeauna educaţia începe prin poveşti. Au existat de altfel secole în istoria omenirii când copii nu primeau altă educaţie decât prin poveşti. Părinţii lor nu ştiau nici să scrie şi nici să citească, nu existau nici şcoli obligatorii, şi atunci bruma de înţelepciune necesară înfruntării vieţii se transmitea prin poveşti reluate din tată în fiu şi din mamă în fiică. Poveştile rămân esenţiale şi astăzi pentru integrarea copilului în societate, şi mai ales pentru a i se pune în mâini o făclie ca să-şi lumineze drumul în labirintul vieţii.
„Experienţa de părinte m-a ajutat să înţeleg multe despre sensul adevărat al vieţii”
– Ați spus că experiența de tată v-a influențat scrisul pentru copii, iar această carte este ilustrată chiar de fiica dumneavoastră. Cum a fost colaborarea dintre voi? Și ce simțiți că ați învățat despre copii și despre tineri din experiența directă de a fi părinte?
– Experienţa de a fi părinte m-a ajutat să înţeleg multe despre sensul adevărat al vieţii. Părinţii îi educă pe copii, şi este normal să fie aşa, dar dacă sunt atenţi, părinţii învaţă de asemenea multe de la copii. Fiica mea Joèla a trăit într-un mediul cultural şi creativ, pentru că şi soţia mea Andra Bădulescu este artistă şi creatoare de artă vizuală. Nu ne-a mirat deci opţiunea fiicei noastre în momentul când a ales ca studii artele decorative şi ca specialitate imaginea imprimată.
Iar legat de cărţile pe care mi le-a ilustrat Joèla (sunt două, ambele editate la Humanitas Junior) a funcţionat un singur principiu: libertatea absolută. Eu i-am propus Joèlei poveştile (de fapt nişte romane scurte) şi ea mi-a propus imaginile care trebuiau să fie în număr limitat, zece pentru fiecare poveste. Am discutat însă, cu mare încântare, despre momentele cheie ale cărţii care meritau mai mult decât altele o expresie grafică.
„Fenomenul plecării în masă a românilor în străinătate m-a tulburat”
– În același timp, cartea atinge și o temă sensibilă, suferința, dar și dorul, copiilor rămași acasă, în grija bunicilor sau rudelor, în timp ce părinții sunt plecați la muncă în străinătate. Cât de important este pentru dumneavoastră să explorați acest fenomen sociologic, așa cum îl numiți, și ce urmări credeți că are în viața celor mici?
– Meseria mea de jurnalist la Radio France Internationale, dar şi cea de scriitor, mă obligă să fiu un atent observator al lumii, deci şi al realităţilor româneşti. Iar acest fenomen m-a tulburat şi m-a preocupat: plecarea în masă a românilor în străinătate în căutare de lucru. Cum să nu observ că aproape fiecare plecare de acest gen a însemnat şi o ruptură, un sacrificiu, o dezrădăcinare, o dilemă identitară. Copiii au plătit şi ei preţul acestei căutări de bunăstare, de normalitate, de demnitate. Au apărut fiinţe având o dublă sau chiar o triplă identitate. Propria mea fiică, născută în Franţa, nu uită că părinţii ei sunt români şi că prima limbă în care i s-a vorbit este româna, deşi tot franceza a devenit limba dominantă.
Am scris pagini în care încerc să înţeleg, să pun în evidenţă şi să trag semnale de alarmă în legătură cu unele suferinţe care nu se văd sau pe care copiii nu ştiu să le exprime. Când părinţii nu le acordă destul timp şi destulă dragoste, se produc traume profunde pe care nici un supermarket şi nicio formă de abundenţă materială nu le pot vindeca.
– Statistic trăim un adevărat exod al românilor, iar mulți au plecat sau pleacă din cauza sărăciei. Cum credeți că putem să-i ajutăm pe acești copii abandonați, pe cei care visează la ziua în care vor fi reuniți cu părinții lor?
– Nu există nicio strategie pe plan naţional, şi nici măcar pe plan regional sau local pentru identificarea acestor drame şi alinarea respectivelor suferinţe. Clasa politică românească, după ce şi-a asigurat avantaje considerabile, ştie probabil să ofere dragoste copiilor născuţi în sânul ei. Dar de restul copiilor nu i-a păsat, cum nu i-a păsat de fenomenul migratoriu. Statul nu a avut ochi pentru problemele respective, decât foarte puţin, prin institutele culturale din străinătate, ambasade şi biserici.
În rest, nu a avut nici măcar ideea de a trimite echipe de sociologi care să observe cum trăiesc românii din diasporă, ce gândesc şi ce frustrări au. Există un exemplu foarte important, totuşi de interes pentru acest domeniu, care vine dintr-o iniţiativă privată: jurnalista Elena Stancu şi fotograful Cosmin Bumbuţ. Din 2019, ei călătoresc în străinătate, se instalează în comunităţile româneşti şi realizează reportaje cu adevărat excepţionale pentru că sondează sufletul românilor dezrădăcinaţi.
„Știm mult mai multe despre Occident decât occidentalii despre noi”
– Ați spus la un moment dat că „lectura este o urgență națională”. Într-o țară în care cititul nu este o prioritate, ce le-ați transmite părinților despre importanța apropierii copiilor de cărți?
– Fără familiarizarea cu lectura nu este posibilă asimilarea vocabularului şi nici forjarea spiritului critic. Un copil care rămâne „sărac” la nivelul vocabularului şi al limbajului nu va reuşi să reflecteze cu propria sa minte, va fi mereu o fiinţă uşor de manipulat. Până la urmă, democraţia însăşi este în pericol dacă permitem ca Imperiul industriei mondiale de divertisment, capcana tehnologiilor ludice şi societatea de consum să-i transforme pe copiii noştri în mutanţi.
– Sunteți un artist (dramaturg, poet, romancier) sensibil la lumea din jur. Cât de mult vă influențează contextul global scrisul?
– Am scris mult despre ceea ce numiţi „contextul global”. Am scris piese despre fenomenul migratoriu pe plan mondial, dar şi despre plecarea masivă a românilor în străinătate. Am abordat teme legate de memorie, în special despre comunismul est-european care în Occident a fost multă vreme cuaţionat de mişcările de stânga. Am scris şi despre dificultățile dialogului Est-Vest. Noi, în Estul Europei, ştim mult mai multe despre Occident decât occidentalii despre noi. Multe dintre piesele mele (dar şi câteva romane) sunt semnale de alarmă legate de eşecurile umanităţii. Am abordat teme „geopolitice” chiar şi în cărţile mele pentru copii şi adolescenţi, cum ar fi „Consulatul Lunii sau Adelina şi crocodilii de mlaştină” (Humanitas Junior). În această carte vorbesc de fapt despre o invazie şi despre cum o comunitate îşi poate pierde treptat libertatea.
„Francezii ar putea împrumuta de la români câteva elemente de comportament”
– Trăiți în Franța, dar sunteți profund legat de România. În contextul instabilității politice, cum vedeți cele două societăți în antiteză? Există lucruri pe care ați vrea ca una să le împrumute de la cealaltă?
– Poate că francezii ar putea „împrumuta” de la români câteva elemente de comportament. Francezilor le plac spontaneitatea românilor, capacitatea noastră de a improviza, chiar ospitalitatea noastră (mai ales în zonele rurale). Lista lucrurilor pe care francezii ar fi bine să le împrumute de la români este însă foarte scurtă. În schimb, românii ar putea fi mai atenţi la modul cum funcţionează statul de drept în Franţa şi viaţa politică. Consider de asemenea că românii ar trebui să înveţe sensul profund democratic al cuvântului laicitate şi să refuze instrumentalizarea religiei în politică.
– Și dacă ne raportăm la România de azi, pe fondul inflației, al nemulțumirilor și al dezechilibrelor politice de aici, cum vă raportați la ideea de libertate? Cum putem proteja democrația pe fondul extremelor care prind putere aici?
– Românii trebuie să se trezească înainte de a fi prea târziu. Manipularea lor mentală este într-o fază extrem de avansată. Practic, câştigă teren modelul despotismului oriental (îmbrăcat în haină religioasă, tradiţionalistă şi suveranistă) în faţa proiectului de occidentalizare a românilor şi de integrare în practica democraţie europene şi a statului de drept. O foarte complexă şi obscură mafiotizare pe bază de interese personale şi de grup, precum şi de protecţie a corupţilor, a creat în România o zonă de mare ambiguitate civilizaţională.
Legile destinate protejării democraţiei există, dar nu sunt aplicate. Pe de altă parte, şi Europa trebuie să se trezească pentru că nu a văzut pericolul venind din partea imperiilor care vor să se reconstituie, nu a ştiut să analizeze mutaţiile din Statele Unite şi s-a autovasalizat economic oferindu-şi aproape gratuit tehnologiile Chinei.
„Există o fractură istorică dureroasă în lumea românească, iar Moldova este o rană care se cicatrizează greu”
– Ați fost recent decorat cu Ordinul de Onoare de către Maia Sandu. Cât de puternică este legătura pe care o simțiți cu Republica Moldova?
– De multă vreme efectuez pelerinaje culturale în Republica Moldova. Am avut piese montate în aproape toate teatrele din Chişinău, precum şi în câteva alte oraşe din Moldova. Am publicat la Editura Cartier, am participat la festivalurile de teatru din Moldova, am încercat, la nivelul meu modest, să construiesc punţi între Moldova şi România, între Moldova şi Franţa.
Există o fractură istorică dureroasă în lumea românească şi Moldova reprezintă într-un fel o rană care se cicatrizează greu. Sper ca integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, precum şi o apropiere mai mare de România, să accelereze această cicatrizare. Pentru mine, preşedinta Maia Sandu reprezintă un model de lider, iar în materie de onestitate, fermitate şi inteligenţă politică poate fi un exemplu pentru multe ţări din Estul Europei.
„Bugetul alocat culturii spune multe despre ce gândeşte clasa politică despre acest domeniu”
– Ați vorbit și despre cultură și cum are capacitatea de a crea un pod între România și Republica Moldova. Cum vedeți această necesitate a culturii?
– Bugetul alocat culturii în România spune multe despre ceea ce gândeşte clasa politică în legătură cu acest domeniu. Cultura „beneficiază” de numai 0,07 (sau 0,08) din bugetul global. În schimb, imaginea pozitivă a României în străinătate este irigată de creativitatea culturală şi nu de alte sectoare.
Sigur, unele eforturi sunt remarcabile, cum ar fi cele făcute de Institutul Cultural Român care finanţează în diverse proporţii afirmarea pe plan internaţional a scriitorilor şi artiştilor români. Pentru a rezuma: vom conta în ansamblul naţiunilor în primul rând prin ceea ce producem pe plan cultural, singurul în care românii sunt competitivi. Poate înţelege clasa politică acest lucru? Din comportamentul ei de până acum rezultă că nu (cu unele perioade cu totul excepţionale, de exemplu atunci când Horia-Roman Patapievici a condus ICR-ul).
– Ce vă aduce speranța în ziua de azi și ce vă sperie când vă gândiți la viitor?
– Modul în care au fost primite de copii cărţile mele scrise pentru ei mă fac să-mi spun că există speranţă. Ceea ce mă sperie este gândul că la sfârşitul trecerii mele prin viaţa voi lăsa lumea la fel de complicată, de absurdă, de nesigură, de violentă şi de oarbă ca atunci când am deschis ochii spre ea.
Cine este Mihai Vișinec
Născut în 1956 la Rădăuți (județul Suceava), Matei Vișniec este unul dintre cei mai valoroși dramaturgi și scriitori români, cu piese jucate și traduse în peste 40 de țări.
A studiat filozofia la Bucureşti, iar în 1987 a plecat în Franţa, unde iniţial a fost exilat politic.
Timp de 32 de ani a lucrat ca jurnalist în Paris, la Radio France Internationale, și a publicat un număr impresionant de piese de teatru în română și în franceză, romane și nuvele, pentru care a fost recompensat cu Premiul Academiei Române, Premiul UNITER sau Premiul presei la Festivalul internaţional de teatru de la Avignon.
