„Captivant și plin de viață, Lázár creează o atmosferă fascinantă, marcată de secrete, represiune și o sexualitate ascunsă, dar puternică”, spun cei de la The Guardian, în timp ce The New York Times scrie că este „o narațiune situată la limita realismului. Talentat, captivant, îndrăzneț.” Scriitura tânărului a fost comparată cu cea a lui Thomas Mann sau Gabriel García Márquez și până și celebra artistă Patti Smith a spus că „este dovada superbă, magistrală că printre noi se află un tânăr scriitor cu adevărat talentat.”
„Orice scriitor este mai întâi un cititor pasionat”
Nelio s-a născut într-o familie care nu are nicio legătură cu literatura, unde ambii părinți lucrează în turism, dar mărturisește că de mic, atât el, cât și sora lui, au fost încurajați să citească și au primit cărți.
„Cred că orice scriitor este mai întâi un cititor pasionat. Am intrat în contact cu cărțile de mic. Când eram copii, mama ne ducea pe mine și pe sora mea la bibliotecă săptămânal. Pasiunea pentru citit a rămas alături de mine toată viața. Primele cărți care m-au făcut să-mi doresc să scriu și eu au fost „Sticletele” de Dona Tartt și (una dintre cărțile mele preferate până în ziua de azi) „L’Étranger/Străinul” de Albert Camus”, spune el într-o discuție cu HotNews.
Cu toate astea, inspirația pentru romanul său gotic cu influențe suprarealiste a pornit din familie și din legătura acesteia cu aristocrația. Biedermann s-a născut la Zürich, unde în prezent studiază literatura germană și cinematografia la Universitatea de aici, dar provine, pe linie paternă, dintr-o familie aristocrată maghiară ale cărei proprietăți au fost confiscate de regimul comunist, în timp ce bunicii săi au fugit în Elveția după Revoluția Maghiară din 1956.
El și-a adus aminte cum în copilărie obișnuia să viziteze diferite castele care au aparținut familiei sale, ba chiar unul care a fost transformat într-un spital psihiatric, care avea expuse pe pereți portrete ale strămoșilor săi.
Un bestseller care va fi transformat într-un film
Întreg acest background i-a stat drept bază pentru construcția romanului, care urmărește destinul unei familii aristocrate maghiare (von Lázár) pe parcursul primei jumătăți a secolului XX, din ultimele zile ale Imperiului Habsburgic, până la revolta maghiară din 1956. Așa cum apare notat în descrierea acestuia, totul începe cu nașterea lui Lajos von Lázár, un copil cu pielea neobișnuit de albă și ochii albaștri, a cărui apariție ascunde un secret de familie ce va influența generațiile următoare.
Narațiunea se simte ca un basm întunecat, unde elementele realiste se îmbină cu cele fantastice, în timp ce explorează evenimente importante ale acelor timpuri, de la prăbușirea aristocrației și cele două războaie mondiale, la nazism, Holocaust și instaurarea comunismului. Autorul reușește să expună o parte semnificativă a istoriei Europei Centrale printr-o serie de traume transgeneraționale, fără să sune didactic, în timp ce lasă de înțeles impactul acelor evenimente asupra vieților oamenilor.
Apărut în septembrie 2025, după ce șapte edituri germane au concurat pentru drepturile de publicare a manuscrisului, romanul a rămas 29 de săptămâni pe lista bestsellerelor din Germania și continuă să fie un succes internațional și în clipa de față. Mai mult, acțiunea va fi transformată într-un film de regizorul german Tom Tykwer, cunoscut pentru „Run Lola Run” și „Babylon Berlin.”
Un roman scris de mână
Nelio Biedermann a început să scrie în pandemie, când încă era la liceu și a participat la un concurs de nuvele în școală. „Tema trebuia să fie „Sfârșiturile lumii”. Am rezonat cu sfârșiturile acelea, într-un fel, iar când am început să scriu m-am pierdut complet în propria poveste. După experiența de atunci, am știut că asta vreau să fac cu viața mea”, povestește el pentru HotNews. A câștigat acel concurs și un premiu în valoare de 200 de franci, iar asta i-a dat curaj să continue pe drumul literaturii. „A început să mi se pară că poate am și talent.”
Zis și făcut, deoarece, ulterior, a dus la capăt primul său roman, „Anton will bleiben” (n.r. „Anton vrea să rămână”), lansat în 2023, când el abia împlinise 20 de ani. „E despre un bărbat în vârstă care, diagnosticat cu cancer, își dă seama că după moarte nu își va mai aminti nimeni de el. Așa că își propune să rămână în memoria oamenilor și încearcă tot felul de lucruri ca să devină celebru: scris, pictură, filozofie și fotografie”, explică scriitorul.
Tânărul a început să scrie la „Lázár” cu mult timp înainte ca manuscrisul final să fie gata. Abia a cincea versiune a fost cea care l-a mulțumit. Nelio a scris cartea de mână și povestește cum la fiecare încercare abordarea a fost diferită. „Dar de-abia la ultima am găsit un echilibru între diversele lucruri pe care voiam să le fac și atunci s-a închegat totul: elementele de basm, poveștile de familie, evenimentele istorice în combinație cu viețile personale ale membrilor familiei Lázár”, adaugă el.
„E treaba scriitorului să încerce să-și imagineze alte vieți”
Pe lângă vizitele la castelele care au aparținut familiei sale, Biedermann și-a găsit o sursă de inspirație în poveștile pe care le-a aflat de la bunica lui, care suferea de demență. „Apartamentul din Zürich al bunicii mele arăta ca o capsulă a timpului. Era plin de mobilă veche, argintărie, ceramică decorativă și portrete de familie. Ea ne-a spus povestea familiei, iar și iar. Când a început să sufere de demență, amintirile i-au devenit mai magice, mai onirice, și asta mi-a schimbat ideile despre cum voiam să scriu romanul”, își aduce aminte scriitorul despre vizitele pe care i le făcea.
Unchiul tatălui său din Budapesta a fost un alt personaj care i-a oferit o imagine despre vremurile de atunci, mai ales că bărbatul trăiește cumva cu nostalgia timpurilor trecute.
„Are în continuare senzația aceasta că este aristocrat, poate chiar că duce o viață care nu trebuia să fie a lui, că și-a pierdut o parte din identitate”, explică tânărul. Când a mers să-l vadă, a descoperit în casa acestuia o mică arhivă de familie, după cum susține, plină de albume foto, arbori genealogici și biografii. „Mai ales albumele cu fotografii din anii 1920, 1930 și 1940 m-au ajutat mult să-mi formez o imagine despre viața de atunci. Mi-au arătat cum se îmbrăca lumea, ce făcea în timpul liber, cum arătau castelele pe atunci, când erau pline de viață.”
„Dacă nu putem să ne mai exprimăm, ne-am pierdut libertatea”
Scriitorul mărturisește că i-a fost teamă să scrie despre momentele tragice ale secolului XX, mai ales că nu le-a trăit pe pielea lui, și spune că a fost greu, însă, subliniază cum este la fel de greu să scrii și despre lucruri pe care le-ai trăit. „Și, în fond, e treaba scriitorului să încerce să-și imagineze alte vieți, să încerce să-și închipuie cum era să trăiești în împrejurările acelea”, după cum adaugă.
Povestea romanului are o dimensiune circulară, iar tragediile trecutului par să revină și azi. L-am întrebat pe autor dacă și-a dorit să atragă atenția asupra importanței democrației, în mod subliminal.
„Nu mi-am propus să fac asta, dar în timp ce scriam despre familia mea și poveștile acestea personale, mi-am dat seama destul de repede că paralelele există și cartea mea despre trecut va fi, în același timp, o referire la vremurile haotice și instabile pe care le trăim acum”, explică el.
În același timp, referitor la ce înseamnă libertatea pentru el, scriitorul susține: „Cred că putem vorbi de libertatea personală și cea politică. Ambele presupun posibilitatea de a exista ca individ, de a exista așa cum ești. Dacă nu putem să ne mai exprimăm, ne-am pierdut libertatea.” Biedermann, care face parte din generația Z, spune că tinerii de vârsta lui sunt conștienți de fragilitatea libertății. „Probabil nu atât de conștienți cât ar trebui, dar în mod sigur nu luăm libertatea în care am crescut ca pe un bun de la sine înțeles. Luăm contact cu fragilitatea ei în fiecare zi. Cred că generațiile dinaintea noastră, de exemplu a părinților noștri, au trăit perioada răspândirii libertății în lume. Noi, dimpotrivă, îi vedem declinul, trebuie să luptăm din nou pentru ea.”
„Văd și simt în jur o senzație de neputință și apatie”
„Lázár”, în paginile sale, face trimitere la o serie de autori consacrați, cum ar fi Virginia Woolf, Marcel Proust, Thomas Mann, E.T.A. Hoffmann sau Franz Kafka, autori care l-au format pe Nelio. El menționează cum citește mult și divers: „De obicei citesc o carte clasică, apoi una contemporană, apoi iar una clasică.” În același timp, susține ferm: „Sunt convins că literatura poate să schimbe oamenii.”
Un alt aspect interesant prezent în roman este legat de sexualitatea, reprimarea ei și tragismul personajelor feminine. Referitor la ce l-a determinat să aleagă această direcție, scriitorul crede că este întotdeauna e important să ne uităm la cei care suferă cel mai mult, să le dăm voce.
„Sunt experiențe cu care femeile se luptă peste tot, tot timpul. Dar astfel de probleme devin și mai importante în perioade deja pline de război și orori. Or asta nu s-a schimbat. Violența sexuală rămâne o crimă de război foarte răspândită și practicată cu intenție.”
În același timp, pentru că a construit o poveste despre pierdere, identitate și despre modul în care oamenii reacționează în contexte politice dificile, când se uită la lumea de azi, Biedermann vorbește despre cum vede și simte „o senzație de neputință și apatie. Sper din suflet că e doar o impresie, că mai există speranță. Dar în același timp văd și înțeleg că poate fi greu să speri, în lumea în care trăim acum.”
„Lectura nu are nicio legătură cu intelectualitatea”
Nelio Biedermann face senzație în literatura contemporană nu doar datorită modului în care scrie, ci și a vârstei sale, element bun de marketing în vânzarea cărții. Legat de cum se raportează la faptul că cei din jur atrag mereu atenția asupra faptului că are doar 22 de ani, el spune că înțelege.
„Dacă un fotbalist, de exemplu, ajunge să joace la Cupa Mondială când e foarte tânăr, și pe mine mă fascinează. Mereu căutăm excepții. Dar important e să nu ne concentrăm doar pe vârstă, să nu vorbim doar de ea, ci în primul rând despre ce fac oamenii, despre cartea în sine.”
Succesul său, pe de altă parte, a devenit și un exemplu pentru tineri din toată lumea. El îi încurajează pe cei care vor să-i calce pe urme să exploreze direcția asta, mai ales dacă le face plăcere să scrie. „Nu e nevoie să fii deosebit de talentat la ceva ca să devii bun. În plus, scopul nu trebuie să fie excelența, scopul trebuie să fie să-ți facă plăcere procesul. Calitatea principală a unui scriitor, după părerea mea, oricum nu are nicio legătură cu scrisul în sine; dar trebuie să fii un bun observator. Trebuie să poți să ai empatie și să-ți imaginezi cum e să fii în pielea altcuiva.”
I-am menționat și cum în România suntem pe ultimul loc în Europa la capitolul citit și l-am rugat să dea un sfat tinerilor cititori, pentru a-i apropia de lectură. „Poate le-aș spune că nu are nicio legătură cu intelectualitatea. Cititul ar trebui să fie plăcut și interesant, să-ți lărgească orizonturile, să te provoace și să te pună la încercare, să-ți dea instrumentele să vezi lumea altfel. Houellebecq a spus că noi, ca ființe umane, suntem prea inteligenți să trăim o singură viață, avem nevoie de mai multe experiențe, mai multe vieți – pe care ni le pot da cărțile”, explică el.
„Mereu cer mult de la mine”
Autorul spune că a început să lucreze la o carte nouă, de care s-a apucat înainte de „Lázár”, și se bucură foarte mult că nu simte și mai multă presiune. „Mereu cer mult de la mine, dar încerc să fac ce pot și să-mi urmez interesele personale. Cred că cel mai rău ar fi să încerc să-i mulțumesc pe alții sau să recreez succesul cărții anterioare. Sunt convins că lucrurile care contează pentru noi vor conta și pentru ceilalți”, încheie autorul.
