O „salvare” chemată să salveze un om este atacată în Cluj cu pietre, bâte și topoare, pentru că niște oameni au ajuns să creadă, după ce au văzut pe TikTok, că ambulanțele fură copii. Este absurd. Iar primul reflex este să râdem de cei care pot crede asemenea enormități, să-i declarăm proști, primitivi, needucați și să închidem discuția după ce constatăm că poliția și procurorii trebuie să-și facă treaba. Numai că asta nu explică mare lucru.
- După agresarea unui echipaj de ambulanță la Cluj, multă lume vorbește, numai statul continuă să tacă sau că comunice în același stil depășit.
- Un comunicat în PDF al statului nu ajută la nimic și nu ajunge la nimeni într-o epocă în care algoritmii domină comunicarea.
- Și nici înștiințarea că „a început urmărirea penală” nu e suficientă.
Cei care au atacat ambulanța și personalul medical trebuie să răspundă conform legii. Faptul că au fost manipulați nu îi absolvă de responsabilitate și nici frica, oricât de irațională ar fi fost, nu justifică violența.
Dar, după ce spunem asta, rămâne o întrebare mai complicată și poate mai importantă decât incidentul în sine: cum am ajuns într-o societate în care un film văzut pe telefon, produs de cine știe cine și distribuit de un algoritm pe care aproape nimeni nu îl înțelege, poate fi suficient pentru ca niște oameni să privească o ambulanță nu ca pe o instituție care vine să salveze, ci ca pe un pericol de care trebuie să se apere?
Tiktokismul
Statul român intră în această nouă epocă informațională cu un deficit de încredere pe care și l-a construit temeinic în ultimele decenii, prin instituții care au comunicat prost, au tratat de multe ori cetățeanul cu aroganță, au ascuns informații, au promis lucruri pe care nu le puteau face și, uneori, au mințit.
Nu TikTok a inventat neîncrederea în stat, după cum teoriile conspirației nu au apărut odată cu Facebook.
Diferența este că astăzi vechiul zvon din sat, din piață sau din cârciumă are acces la o infrastructură globală de distribuție și poate ajunge, într-un timp ridicol de scurt, la sute de mii de oameni.
Nu noi vedem un mesaj, ci mesajul „care ni se potrivește” vine la noi
Și mai este ceva. Noi continuăm să discutăm despre social media ca și cum ar fi niște panouri pe care oamenii pun informații, unele adevărate, altele false. Nu mai sunt de mult așa ceva.
Sunt mecanisme care selectează, ordonează și împing spre noi conținutul care ne ține acolo, iar frica, furia, indignarea și conspirația fac asta foarte bine.
Nu noi privim „un panou pe care vedem ceva”, ci „acel ceva” ne caută și ne găsește. Practic, nu noi vedem un mesaj, ci mesajul „care ni se potrivește” vine la noi.
Algoritmul ne împinge „asemenea știri” ca să facă bani
Algoritmul e, așadar, antrenat să ne găsească. Nu pentru că algoritmul ar avea o ideologie și nici pentru că ar crede că ambulanțele fură copii, ci pentru că o asemenea poveste provoacă reacție. Mai departe, reacția înseamnă atenție, iar atenția înseamnă bani.
De aici încolo lucrurile devin mai dificile decât simpla cerere de a elimina un videoclip sau de a închide un cont. Sigur că instigarea la violență trebuie sancționată și sigur că platformele trebuie să răspundă pentru felul în care distribuie și amplifică asemenea conținut.
Dar statul nu poate combate neîncrederea cerând oamenilor să aibă încredere în stat și nici dezinformarea prin comunicate puse pe site-ul unei instituții, eventual într-un PDF pe care nu îl va citi nimeni.
O industrie care confirmă temerile
Credibilitatea unei instituții se construiește înaintea crizei, nu în timpul ei. Prin felul în care funcționează, prin oamenii pe care îi pune în contact cu cetățeanul, prin capacitatea de a explica fără să vorbească de sus și, mai ales, prin disponibilitatea de a recunoaște atunci când greșește.
Dacă ani întregi instituția apare în viața cetățeanului mai ales ca o autoritate care îi cere acte, îl trimite de la un ghișeu la altul sau îi explică de ce ceva nu se poate, nu ar trebui să fim foarte surprinși că, atunci când apare o criză, legitimitatea ei este fragilă.
De aceea cred că incidentul din Cluj spune ceva mai important despre România decât faptul că există câțiva oameni care au crezut o enormitate văzută pe TikTok. Asemenea oameni au existat întotdeauna.
Problema este că astăzi există o industrie capabilă să le confirme aproape orice teamă, să le găsească alți oameni care cred același lucru și să transforme foarte repede o bănuială într-o certitudine.
Statul încă „se gândește”
Iar aici statul are o problemă pentru care nu pare încă pregătit. Nu este suficient să combată fiecare minciună după ce aceasta devine virală, pentru că va ajunge întotdeauna prea târziu.
Trebuie să reconstruiască relația dintre cetățean și instituție, să investească serios în educație media, să fie prezent în comunități și în spațiul digital și să înțeleagă că dezinformarea nu mai este o temă secundară de comunicare publică, ci o problemă care poate produce consecințe foarte concrete.
La Cluj le-a produs deja.
Oamenii aceia nu au atacat un videoclip și nici un cont de TikTok. Au atacat o ambulanță adevărată și niște oameni adevărați, veniți să își facă meseria, pentru că, în acel moment, ceea ce văzuseră pe telefon li s-a părut mai credibil decât ceea ce aveau în fața ochilor.
După care au apărut topoarele și specialiștii explicând fenomenul, iar statul? Statul, în cea mai bună situație, eufemistic, “se gândește”.
