Două politici discutate în ultima perioadă, aparent fără legătură între ele, ridică aceeași întrebare: cât de mult contează dovezile și vocea celor afectați atunci când sunt luate deciziile publice? Într-un articol de opinie publicat astăzi de HotNews, Gabriel Bădescu, profesor la UBB Cluj, dă două exemple în care, spune el, statul român este atras de inacțiune, iar uneori chiar de soluții care agravează problemele pe care ar trebui să le rezolve.
- Gabriel Bădescu este profesor universitar de științe politice și director al Centrului de Studiu al Democrației de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj.
România are cea mai ridicată mortalitate rutieră din UE: în 2024, 78 de persoane au murit în accidente rutiere la un milion de locuitori. România are și cea mai mare rată din UE raportată la numărul de vehicule, 1,53 decese la 10.000 de vehicule înmatriculate. O treime dintre cei care mor sunt pietoni, aproape dublu față de media UE.
Ce variante de politică publică avem? Iată trei variante posibile:
- Nu facem nimic.
- Introducem prin lege o marjă suplimentară în favoarea șoferilor surprinși de radar cu viteză excesivă.
- Extindem controlul automat al vitezei și creștem probabilitatea ca depășirile de viteză să fie sancționate.
Varianta a doua apare într-un proiect aflat în Parlament, în timp ce varianta a treia este deja în curs de implementare, după mulți ani de discuții, încercări și răzgândeli.
Exemplul din educație. „Costul nu este însă doar individual”
Al doilea exemplu vine din educație.
România are unul dintre cele mai inechitabile sisteme educaționale dintre țările incluse în ultimul studiu PISA. Avantajul este concentrat în rândul elevilor care provin din familii educate și prospere, în timp ce copiii din medii dezavantajate au șanse mult mai mici să obțină rezultate bune. Costul nu este însă doar individual. Inechitatea reduce performanța medie a sistemului și contribuie la formarea unei categorii sociale slab conectate la viața economică, socială și politică.
În 2022, statutul socio-economic al familiei explică aproximativ 26% din variația rezultatelor la matematică în România, față de 15% în OECD. Mai mult, diferența dintre cele două grupuri a crescut față de 2012. Conform unui indicator folosit de OECD, România este cea mai inegală dintre cele 79 de țări cuprinse în studiul din 2022, așa cum se vede și în graficul inclus la finalul textului.
Ce variante avem aici? Iată trei variante posibile:
- Nu facem nimic.
- Permitem liceelor să organizeze examene proprii pentru o parte importantă a locurilor.
- Păstrăm o admitere unică, dar schimbăm treptat ceea ce măsoară examenul, astfel încât să conteze mai mult capacitatea de a folosi cunoștințele în situații noi, nu doar pregătirea pentru un număr restrâns de tipuri de subiecte (subiecte tip PISA).
Varianta a doua, adică un examen diferit pentru fiecare liceu, înseamnă mai multe tipuri de pregătire, mai multe informații pe care familia trebuie să le obțină și mai multă presiune pentru a recurge la meditații. Ar crește și mai mult diferențele dintre elevii din familiile prospere și ceilalți elevi.
O alternativă ar fi schimbarea treptată a Evaluării Naționale. Subiectele de tip PISA încearcă să vadă dacă elevul poate folosi matematica, lectura sau raționamentul științific într-o situație pe care nu a exersat-o de zeci de ori înainte. Aceste abilități se formează în contexte mult mai diverse decât pregătirea pentru două discipline de la Evaluarea Națională. Contează ceea ce se întâmplă la matematică și limba română, dar și la științe, discipline sociale, muzică sau sport.
Un asemenea examen ar reduce avantajul unei pregătiri foarte specializate pentru câteva formate previzibile și ar lărgi bazinul din care sunt identificați elevii cu potențial ridicat, inclusiv cei care provin din familii cu resurse mai puține.
Inacțiunea statului
În cele două exemple, și în multe altele asemănătoare, statul român este atras de inacțiune, iar uneori chiar de soluții care agravează problemele pe care ar trebui să le rezolve.
Cele două exemple nu sunt cu totul identice.
În cazul siguranței rutiere există deja măsuri care merg în direcția bună, dar și inițiative care le contrazic.
În educație, schimbarea propusă pentru admiterea la liceu riscă să accentueze o problemă pe care datele o arată deja foarte clar.
În ambele cazuri, rămâne însă aceeași întrebare: cât de mult contează dovezile și cât de mult contează vocea grupurilor afectate atunci când sunt făcute politicile publice?
De ce se întâmplă asta?
O primă explicație este slaba utilizare a dovezilor în procesul de decizie.
În România, politicile publice rareori țin cont de ce se știe despre probleme și despre efectele pe care le-au avut soluții similare. Mult mai rar sunt pretestate înainte de aplicarea la scară largă.
Există însă și o a doua explicație: influența asupra politicilor este distribuită foarte inegal.
Cei care au mașini puternice tind să aibă o voce publică mai puternică decât pietonii din satele traversate de drumuri aglomerate. Părinții care pot plăti meditații, pot compara licee și pot adapta rapid pregătirea copilului la mai multe examene sunt mai vizibili și mai bine organizați decât familiile pentru care toate acestea sunt greu accesibile. În același timp, celor mai mulți părinți le pasă de școala propriului copil, însă mult mai puțini sunt preocupați de școala copiilor altora.
Inegalitatea educațională are însă costuri pentru toată societatea. Un sistem care pierde o mare parte din potențialul copiilor proveniți din familii sărace va avea mai puțini oameni bine pregătiți, o forță de muncă mai slabă și diferențe sociale mai mari. Va avea mai mulți oameni care atacă ambulanțe, mai mulți cetățeni care susțin ideea că țara ar fi mai bine condusă de „un lider autoritar care nu își bate capul cu alegerile”.
„Ar ajuta mai multă implicare pentru rezolvarea problemelor care nu ne afectează direct”
Ce ar ajuta?
În primul rând, mai multă solidaritate cu cei care sunt afectați de politici proaste, dar au o voce publică mai slabă. Cu pietonii din localitățile traversate de drumuri aglomerate, cu părinții care nu își permit meditații, cu elevii pentru care școala este singura șansă reală de a se desprinde de sărăcie. Ar ajuta mai multă implicare pentru rezolvarea problemelor care nu ne afectează direct.
Problemele importante au dezavantajul că sunt împinse periodic din prim-plan de crize mai urgente: COVID, războiul din Ucraina, inflația, seceta sau următoarea urgență care va apărea.
Toate acestea merită atenție, însă problemele vechi nu dispar între timp. În educație, problemele lăsate nerezolvate astăzi se întorc peste ani sub alte forme: sărăcie, vulnerabilitate la dezinformare, și o societate în care democrația funcționează prost.
Articolul de opinie a fost publicat inițial în Contributors.ro.
