Am plecat spre Ceahlau cu gandul de-a descoperi, pentru prima oara, in cazul meu, un munte construit din legende. Aveam sa aflu, in schimb, ca adevarata minune, aici, e cu totul alta. Mult mai importanta. De-a dreptul impresionanta, daca judecam dupa vremurile in care traim.
Singurul munte din tara noastra care are un hram al sau, intr-o zi sfanta in calendarul crestin ortodox, Schimbarea la Fata. Exista aici o traditie de sute de ani, despre care au scris, la vremea lor, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri si multi altii. Oamenii din satele de la poalele muntelui urca pana la nori, in locul numit Fantana Mitropolitului. Acolo, in ziua de 6 august, se inchina lui Dumezeu si se roaga pentru binele acestei lumi. Si pentru binele lor. Ceahlaul este considerat munte sfant inca de pe vremea dacilor. Se spune ca aici a fost Kogaionon-ul, muntele sfant al stramosilor nostri. Si ca aici a trait marele preot Zalmoxis. Sunt, iata, tot atatea motive pentru care aveam nevoie de un bun cunoscator al locurilor, cineva care traieste cat mai aproape de Ceahlau. Si uite asa, din telefon in telefon, vocile imi recomanda acelasi personaj, profesorul de istorie Daniel Dieaconu, care traieste in comuna Grinties. O localitate invecinata cu legendele. Dau in final telefon la sursa indicata si-mi raspunde o voce care ma invita din secunda a doua sa vin la Grinties, pentru ca ma va sprijini cu tot ce va putea. Discutia se termina foarte repede.
Planul pentru a doua zi
Orele istovitoare de strabatut intreaga tara, cu masina, pana in Neamt, se sfarsesc spre dupa-amiaza in centrul comunei unde trebuia sa ajung, in fata unui om inca tanar, de talie mijlocie, cu vocea blanda, aproape soptita. Observ in special calmul sau desavarsit. Spune ca este profesor de istorie in doua scoli, si aici, in Grinties, dar si in Ceahlau, o comuna invecinata. Face parte si din Consiliul Stiintific al Parcului National Ceahlau, in calitate de istoric. Aflu dupa aceea ca este doctor in Istorie si ca i-a fost indrumator academicianul Dinu C. Giurescu, pentru o lucrare care trateaza istoria contemporana a Romaniei. Nu avem insa mult timp de vorbit acum. Facem planul pentru a doua zi, care va incepe foarte devreme pentru noi, la ora trei dimineata. Trebuie sa ajungem pe varful Toaca inainte de ora sase, sa prindem nu numai rasaritul, ci in special umbra sub forma de piramida. Vreau sa stiu daca in zilele noastre mai urca lumea pe munte, pe 6 august, si cine sunt cei care fac asta. Profesorul spune ca sunt destui oameni. Si localnici, dar si turisti. Este drept ca nu se mai respecta vechiul obicei. Adica sa urci pe munte inca din 5 august, inainte de apusul soarelui, ca sa prinzi rasaritul pe Toaca. Sigur ca stramosii nostri nu urcau ca sa vada umbra acelui varf de 1904 metri altitudine, al doilea din Ceahlau, ca inaltime, dupa Ocolasul Mare, care are un plus de numai trei metri. Si mai vin, spune gazda mea, multi preoti din satele de pe-aici.
Spre inaltimi, la trei dimineata
Trei dimineata, fix, in fata pensiunii unde eram cazat, in Grinties, profesorul Dieaconu soseste cu precizia ceasului. Era insotit si de cativa prieteni ai sai. Unul dintre ei este Sabin Neatu, biolog in cadrul Parcului National Ceahlau. Profesorul si biologul au aparate de fotografiat performante. Pornim la drum. Ajungem mai intai in statiunea Durau. De aici porneste unul dintre cele sase trasee marcate care strabat Ceahlaul. Noi o vom lua prin zona Scaune, mi se spune. Vom ajunge intr-un perimetru cunoscut drept Jgheabul lui Voda. Este un drum pe care calugarii l-au largit, cu foarte mult timp in urma, pentru ca pe acolo pelerinii sa poata sa poata sa urce chiar si calare pe cai. Gata, lanternele sunt pregatite, la fel si frontalele. Avem lumina. Nu e totusi atat de intuneric pe cat ma asteptam. Cerul senin da posibilitate Lunii sa ne arate unduirile padurii. Linistea ne inconjuara, inaintam in pas cadentat. Uneori ghizii mei se opresc, atunci cand se aude un zgomot. Stiu sa-l traduca imediat, sa-si dea seama ce fel de animal e. Ceahlaul e inca populat de ursi, lupi, pisica salbatica, capre negre. Ultimele au propria lor poveste. Muntele acesta a fost repopulat in anii „70 cu capre negre, aduse atunci din Retezat. „Nu e urs”, aud din spatele meu. Profesorul e in frunte. Are parca cel mai vioi pas. Eu, oraseanul, nu ma dezmint, respiratia mi-e din ce in ce mai greoaie.
Sunt incurajat, organismul se va invata repede si in curand ma voi adapta la efort. Tot ce trebuie sa fac e sa mentin ritmul. Ascult lectia si lucrurile incep sa intre, cat de cat, in normal. Cineva imi ia totusi rucsacul din spinare, sa fiu mai usor. Profesorul zice ca pe munte au sosit unii pelerini cu cateva zile inainte de 6 august. Dorm in cort. Altii merg spre varf in noaptea asta, ca si noi, dar pe alte trasee. Vremea este cu adevarat buna in acest an. Nu ploua. Dar asta nu inseamna ca n-au fost si ani in care ploua la inceput de august, aici. Si totusi oamenii care au vrut sa urce muntele, in ziua sfanta, l-au urcat. Cat despre umbra pe care o face Toaca, la rasarit, trebuie sa ai si noroc, pentru ca nu mereu se intampla asta. Chiar si cei care traiesc in locurile astea nu au avut de prea multe ori ocazia s-o vada. Tot ce conteaza, in principal, e sa fie cerul senin.
Piramida
Padurea ne paraseste in cele din urma, lasandu-ne in compania stancilor, cu cat ne apropiem de platou. Ajungem cand vazduhul isi schimba usor culoarea, pregatindu-se sa intampine Soarele. Trecem printre alte ziduri, de data asta verzi. Este o specie de brad. Copaci putin mai inalti fata de statul unui om. Cineva spunea despre Ceahlau ca seamana cu o imensa cetate. Exista zidurile si turnurile de paza, de jur-imprejur, adica varfurile mai mici, iar deasupra cei doi colosi care se privesc de la distanta, unul pe celalalt, Ocolasul Mare si Toca. Merg acum pe coama aceasta intinsa intre cele doua varfuri principale, spre Toaca. Ajuns in apropiere, gasesc oameni care asteapta rasaritul, infofoliti in haine groase. Femei si barbati de toate varstele. Multi tineri. Toti insa tac. Parca am fi intr-o catedrala unde linistea este lege si nimeni nu indrazneste s-o incalce. Toaca este o stanca imensa, asemeni capului unui urias care si-a facut loc din stransoarea muntelui. Chiar aici, in varf, este o statie meteo. „Turnul”, cum e denumit de meteorologul de serviciu. Nu avem timp de vorba. Soarele se pregateste de ascensiune. De departe, ti se pare ca Toaca nu e suficient de mare. Dar aici, sus, e suficient loc pentru cateva sute de oameni. Toti cu aparatele de fotografiat pregatite. Acum stau cu ochii spre rasarit. Sa vada schimbarea de culori a cerului. Apoi se vor intoarce cu totii catre apus, sa vada umbra. Unii stramba din nas. E posibil ca lucrurile sa nu mearga foarte bine. Acolo, departe, spre orizont, o armata de nori sta parca pitita in spatele primelor raze ale zilei. Umbra muntelui nu va fi, in acest caz, la fel de bine desenata. Si totusi lucrurile decurg, in cele din urma, destul de bine. Piramida, cu varful perfect ascutit, e desenata in fata noastra de Toaca. Trece momentul acesta si deodadta lumea coboara in sir, la fel de tacuta, de pe capul uriasului. Nu trece mult timp si de departe se aude un clopot.
De la manastirea construita, dupa 1990, nu departe de acest loc. Pare ca suntelul vine direct din cer, atat e de amplu ecoul. Ma integrez in multime. Acum vad cum unii, cei mai tineri, au venit imbracati si incaltati corespunzator muntelui. Dar sunt si femei si barbati mai in varsta, cu mainile noduroase, muncite, despre care aflu ca sunt din satele din imprejurimi. Unii dintre localnici au venit in sandale sau chiar in papuci. Cei pe care apuc sa-i intreb cate ceva, turisti sau oameni ai locului, imi spun ca fac drumul acesta, pe Ceahlau, de multi ani. „Pentru sufletul meu”, mi se raspunde adesea la intrebarea „de ce”. Apoi se intorc in linistea din care-i intrerupsesem. Femeile poarta broboada pe cap. Ca si atunci cand sunt in fata unui altar.
La slujba
Ne apropiem de biserica si abia acum vad o parte din corturile montate in preajma ei. Privit de departe, lacasul de cult, de mici dimensiuni, pare ca se tine prins cu strasnicie de piatra. Nu exista o curte, nu sunt garduri. Mai e putin si incepe slujba. Unii stau intre peretii din lemn, dar pe cei mai multi ii vad asezati pe unde apuca, afara, chiar si la departare. Exista o instalatie de sonorizare si cuvintele preotilor pot fi ascultate de pe orice piatra te-ai aseza. Potecile sunt din ce in ce mai pline. Este deja ora opt dimineata si inca mai vin oameni spre varf. Din ce in ce mai multi. Remarc din nou numarul mare al tinerilor. Deloc putini sunt si cei de varsta scolii generale, insotiti de adulti.
Manual despre natura si istoria acestor locuri
Este momentul in care incep o discutie mai lunga, de data asta, cu profesorul Daniel Dieaconu. Un om pe care-l descopar, cuvant dupa cuvant, in modul in care intelege el sa-si slujeasca muntele si localitatea in care s-a nascut. Spune despre manualul de istorie si geografie locala pe care l-a scris in 2011 si care e studiat acum, ca materie optionala, in 11 scoli din comunele vecine cu Ceahlaul. Copiii invata despre flora si fauna, despre istoria si legendele care cutreiera inca spatiul intre nori si pamantul din acest loc. Cum si alte scoli solicita acest manual, este in proiect o noua editie.
Legendele potecilor
Vorbim in continare despre legende. Dascalul zice ca a cutreierat ani la rand satele de pe-aici, stand de vorba cu batranii. Batea din poarta-n poarta si intreba de povesti vechi de cand lumea. Si oamenii il invitau la cate o vorba de duh pe care ei o stiau din strabunici. Nu e stanca din Ceahlau care sa nu aiba propria-i poveste. Panaghia ar fi fost o fata atat de frumoasa, incat pana si …
