Nava Semel, scriitoare emblematica a literaturii israeliene contemporane, s-a aflat de curand la Bucuresti pentru a lansa o carte a sa celebra in intreaga lume,”Ras de sobolan”, aparuta in romaneste la editura Hasefer cu o prefata de Norman Manea. Volumul prezinta Holocaustul vazut prin ochii unei fetite care este in mod miraculos salvata de un preot catolic ce ajunge, vazand monstruozitatea lumii, sa-si faca mari probleme de constiinta si chiar sa puna sub semnul intrebarii existenta lui Dumnezeu.
Despre acest volum atat de emotionant, dar si despre radacinile romanesti ale marii scriitoare, am vorbit si noi cu Nava Semel.
Care sunt legaturile dvs cu Romania?
Parintii mei s-au nascut aici. Tatal meu s-a nascut intr-un satuc numit Siret, iar mama in Suceava. Timp de multi ani am auzit vorbindu-se in casa noastra despre Romania, dar mie mi se parea de parca s-ar fi vorbit despre viata pe Luna. Pentru atunci cand eram eu copil in Israel pentru noi numai existenta noastra israeliana conta, iar „bagajul” european sau orice alt „bagaj” al emigrantilor ne parea nesemnificativ. Noi reprezentam prezentul, eram viitorul, iar trecutul era mort si ingropat. Dar pentru parintii mei Romania reprezenta tara-mama mai presus de orice. Parintii mei vorbeau intre ei idis pentru ca asta era limba evreilor din Bucovina, dar tatal meu vorbea si o limba romaneasca superba. El studiase Dreptul la Universitatea din Bucuresti inainte de razboi. Cand a izbucnit razboiul a fost nevoit sa renunte la studii, dar a locuit in continuare in Bucuresti in timpul razboiului implicandu-se activ in miscarea tineretului sionist. Asa ca Romania este esentiala pentru dezvoltarea tatalui meu, mult mai mult decat pentrucea a mamei mea, care a locuit in Bucovina si apoi in Transilvania, care era deja sub ocupatie ungareasca. Si, desi noi, copiii, respingeam orice era legat de tarile de origine ale parintilor nostri considerand ca ne umbresc identitatea israeliana de care eram atat de mandri, nu puteam sa trec cu vederea faptul ca Romania era o constanta in amintirile parintilor mei.
De ce tinerii israelieni respingeau tot ce era legat de originile parintilor?
Pentru ca tot acest bagaj spiritual era legat de ceea ce noi numeam „evreii din diaspora”. Pentru noi, ei erau considerati slabi, faceau parte dintre cei care se dusesera ca mieii la taiere pasivi, fara a lupta, iar noi eram diferiti. Noi eram israelieni. Noi eram activi, luptam pentru drepturile noastre, ne luam soarta in maini. De aceea respingeam tot ce era legat de tarile in care se nascusera parintii nostri. Dar eu realizam cu toate acestea ca Romania era esentiala pentru parintii mei.
Cand s-a schimbat aceasta atitudine in cazul dumneavoastra?
Pe masura ce cresteam eram din ce in ce mai deschisa si mai pregatita sa imbratisez aceasta mostenire. La inceput eram curioasa, dar reticenta, dar, in timp, am devenit mult mai interesata de tot ce era legat de Romania. Am inceput prin a cerceta arta romaneasca. La universitate, unde studiam istoria artei, am scris o lucrare despre Constantin Brancusi. Ma interesa si miscarea dadaista. Tata recita adesea din Tristan Tzara. Am devenit din ce in ce mai deschisa catre tot ce insemna cultura romaneasca. Eu sunt si dramaturg si am cunoscut multi oameni de teatru israelieni care vin din Romania. Cei mai buni actori israelieni provin din scoala de teatru romaneasca. Sunt in plus un excelent model de integrare in societea noastra. Ei sunt forte mandri de scoala pe care au absolvit-o si nu mai prididesc sa spuna ce educatie extraordinara au primit in Romania. Asa se face ca usor-usor am inteles ca o buna parte din mine, adanc inradacinata sub epiderma mea, este conectata cu aceasta tara. Locul unde s-au nascut parintii mei, limba pe care o vorbeau, clima in care au crescut si care e foarte diferita de cea din Israel. Noi in Israel traim sub un soare foarte sever, sub un soare neindurator. Soarele din Romania e mult mai bland. In Israel diferenta dintre lumina si umbra este foarte puternica si nu avem decat fix sase secunde de apus. Le poti numara. Dupa sase secunde se intuneca. In Romania, apusurile de soare sunt lungi si au o gama larga de culori. Te poti bucura in liniste de ele. La noi e doar luimina si intuneric. Atat. Noi nu avem toamna in Israel. Avem un soi de primavara-vara si o scurta perioada de iarna ploioasa. Nu avem anotimpuri. Nu avem zapada si gheata. Unele dintre cele mai frumoase povesti ale tatalui meu erau despre cum se pregatea familia sa in Bucovina pentru iarna. Cum, pentru ca nu crestea nici o recolta pe timp de iarna, trebuiau sa faca conserve, sa puna legume la murata??Toate astea erau de neinteles pentru mine. Si, cu timpul, am realizat ca in loc sa tot pun accentul pe aceasta prapastie care ma despartea de parintii mei, ar fi mult mai bine sa ma las imbogatita de toate aceste lucruri atat de diferite care faceau parte din mostenirea spirituala pe care doreau sa mi-o lase parintii mei. Si am incercat sa construiesc un pod peste aceasta prapastie prin scriitura mea. Scrierile mele sunt pline de referiri europene la situatia de dinainte de intemeierea statului Israel, sunt pline de jalea si de dorul emigrantilor dupa tara-mama, de suferinta faptului ca au fost nevoiti sa invete o noua limba venind in Israel. In copilaria mea tata imi canta adesea cantece din foclorul idis, iar bunica mea imi canta „Lorelai”, care e un cantec nemtesc. Asa ca am crescut intr-un amestec de culturi. Si in loc sa ma opun acestor influente si sa spun: „nu ma reprezinta, nu fac parte din mine, sunt doar ale stramosilor mei”, acum ma simt imbogatita de ele. Ma simt o persoana multiculturala. De cate ori vin in Romania (ultima data am venit in 2007 cu varianta pentru scena a cartii mele, spectacol care s-a jucat la Festivalul din Sibiu si la Teatrul National din Bucuresti) sunt atenta la schimbarile care au survenit intre timp.
Ati venit de multe ori in Romania?
Prima data am fost in 1981 cu tatal meu. Tin minte ca prietenii de varsta mea nu intelegeau. „Cum? Te duci cu tatal tau acolo unde si-a petrecut tineretea? De ce?” Era ceva cu totul neisraelian Dar l-am insotit pe tata pentru ca eram foarte curioasa. Asa ca am vazut prima data Romania in comunism. In 1985 am venit cu toata familia, fratele meu cu familia lui, eu cu sotul meu, tata si cu mama. Era prima data cand mama revedea Romania de cand plecase din tara. Am aterizat in Bucuresti, ne-am dus in Bucovina, la Siret si la Suceava. Era foarte important pentru parintii mei sa gaseasca vechile cimitire in care fusesera ingropati stramosii lor. Si le-au gasit. Ne-au aratat pietrele funerare ale stramosilor pentru a ne arata ca sunt legati de acest pamant. Noi spunem mereu: „Suntem israelini!” Dar in tesatura fiintei noastre sunt fire care ne leaga de aceste locuri, fire pe care nu trebuie sa le retezam. Prin scriitura mea, eu iau aceste fire si le cos din nou impreuna creand astfel materialul din care este facuta viata mea.
Spuneti ca e mult mai bine sa imbratisezi trecutul in loc sa-l negi?
Nu exista negare. Sau exista dar ajungi apoi sa platesti un pret mult prea mare. Memoria si trecutul au propria lor identitate. Stau ascunse in intuneric si asteapta momentul potrivit pentru a iesi din nou la iveala. Nu exista nici o sansa sa negi sau sa respingi trecutul pentru ca te va prinde din urma si te va incolti ca intr-o ambuscada. Eu imbratisez trecutul si in viata si in scriitura mea. Scriitorul este intr-un fel ca un profet care primeste ordine „de sus”. Scrisul imi arata calea, nu invers. Eu imi urmez personajele. Ele imi arata drumul. Sunt mult mai destepte decat mine, au solutii mai inteligente, stiu mult mai bine decat mine sa supravietuiasca. Ele ma invata pe mine. Iar eu le urmez.?
Va identificati cu personajele dvs?
Mi-as fi dorit sa fiu parintele Stanislav din cartea mea, cel care salveaza micuta evreica orfana de la moarte. As vrea sa am curajul pe care l-a avut el cand pentru a salva o fetita evreica si-a riscat propria viata. Dar nu sunt deloc convinsa ca as avea vreodata curajul lui. Mesajul lui catre noi este: „Chiar si in cele mai cumplite circumstante, cand aproape toti oamenii de pe pamant au pierdut chipul si asemanarea lui Dumnezeu parand ca nici nu mai apartin speciei umane, exista o minoriate infima de oameni buni care urmeaza in ciuda tuturor preceptele de baza ale credintei. Parintele Stanislav este crestin, dar el decide sa salveze un copil evreu pentru ca, chiar mai mult decat crestin, el se considera parte a intregii familii umane. El este reprezentantul unei religii universale pe care eu as numi-o „religia oamenilor buni”. Intr-o lume in care totul e impartit in alb si negru, el este intr-un fel un rebel. El considera ca atrocitatile abominabile care au ajuns sa se petreaca chiar in sanul comunitatii pe pe care el o pastoreste reprezinta ratarea misiunii lui. Daca el, ca pastor, nu a reusit sa-si duca turma in directia corecta, daca nu a reusit sa-i faca pe oameni mai buni, asta inseamna ca misiunea lui ca preot a fost un esec. El ajunge la disperare si simte ca isi pierde credinta. Dar, dimpotriva, tocmai ajutand un suflet, salvand aceasta fetita, el isi recapata credinta. Iar, la finalul cartii, el vorbeste direct cu Dumnezeu si-I spune: „De-abia acum ne putem imparti durerea unul cu celalalt. Tu Ti-ai pierdut Fiul, pe Iisus, iar eu mi-am pierdut fetita. Acum stiu ca ma intelegi”.
Motto-ul cartii dvs este un poem care se incheie astfel: „Nu ne ierta, Doamne, Cel Atotmilostiv, nu ne ierta!” De ce ati simtit nevoia sa puneti sub semnul acestui poem atat de tragic lucrarea dvs?
Este un poem de Lea Goldberg intitulat „Despre vina”. Ea reprezinta un model pentru mine. S-a nascut in Rusia, a fost educata in Berlin, vorbea sapte limbi. A tradus Puskin si Petrarca in ebraica. Tot ce am citit eu din marea literatura a lumii a fost via Lea Goldberg. Fara ea si traducerile ei probabil ca nu as fi ceea ce sunt azi. E intr-un fel mentorul meu. Iubesc acest poem scris de ea in anii 40. E o poezie despre disperare. Si totusia?? Iti piezi cu adevarat credinta cand spui: „Pentru mine Dumnezeu nu mai exista”. Dar, daca, chiar furios fiind, vorbesti cu El, te certi cu El, Il contrazici, te iei cu El de guler, in realitate tu esti inca un om credincios pentru ca altfel nici macar nu te-ai mai osteni sa Ii spui ce crezi. Asa ca am ales acest motto pe care l-am adaugat dupa ce am terminat cartea pentru ca pentru mine el cuprinde esenta intregii mele carti in care este vorba despre disperarea in care cade un om profund credicios. Disperarea fiind un pacat capital in crestinism. Nu am pus acest motto doar pentru ca am o datorie morala fata de Lea Goldberg pentru ca mi-a deschis lumea prin traducerile ei ci pentru ca acest poem rezuma intr-un fel intreaga carte. Sa va spun o intamplare interesanta legata de asta. Inainte sa scriu jurnalul parintelui Stanislav stiam ca trebuia sa devin parintele Stanislav. Pentru asta aveam nevoie sa ma spovedesc. Ăsta este un gest foarte catolic, de fapt foarte crestinesc. Dar unde si cum sa ma spovedesc? Exista o biserica catolica in Jaffa. Am intrat acolo, am vazut oamenii stand la coada in fata confesionalului si mi-am spus: „Bine. Stau la rand si cand ajung in fata preotului ce ii spun? „Stiti, sunt o scriitoare evreica, scriu o carte si unul dintre personajele mele e un preot catolic si ca sa ma documentez am nevoie de o spovedanie? Ar fi fost ridicol. Ăsta ar fi fost un simulacru de spovedanie si nicidecum una adevarata. Pe de alta parte, daca ajungeam la confesional si pretindeam ca sunt crestina si as fi spus ca un bun catolic: „Binecuvanteaza-ma, parinte ca am pacatuit” as fi inceput totul cu o minciuna. Parintele Stanislav este orice dar nu un mincinos, el se opune din rasputeri minciunii. Deci orice as fi facut ar fi fost gresit. Asa ca m-am intors acasa de la biserica si eram pur si simplu dispetrata. Simteam ca am nevoie de un ajutor. Asta se intampla la sfarsitul anului 1998. Aveam deja internet. Si deodata, cautand pe internet, am dat de un site intitulat conffesion.com. Am realizat atunci ca asta este solutia mea. Am intrat pe site. Acolo se deschidea o fereastra pe care erau trecute cele 7 pacate capitale din care puteai alege. In alta parte era o lista cu alte pacate. Iar intr-o fereastra separata intrai in dialog cu un preot. Am intrat acolo si am scris: ” Binecuvanteaza-ma, parinte ca am pacatuit. Sufar de pacatul disperarii”. Am scris o pagina intreaga si la sfarsit am dat click. Am stiut, am simtit ca un preot din cine stie ce colt de lume citeste ce scrisesem eu. Am stat cuminte timp de 10 minute in fata calculatorului asteptand. Si deodata mi-a venit raspunsul: „Cu vindecarea acestui pacat nu te pot ajuta. Va trebui sa te ajuti singura. Ceea ce pot eu sa-ti sugerez este sa citestia??” si mi-a indicat cateva versete din Vechiul si din Noul Testament, din Isaia, din Scrisoarea lui Pavel catre corinteni si alte texte care sa ma ajute sa-mi recapat credinta si sa ies din disperare. Am mai vorbit cate ceva cu preotul Acela complet necunoscut, iar la sfarsit, am dat print si mi-a aparut toata spovedania tiparita si aceasta a devenit prima pagina din jurnalul parintelui Stanislav. E uimitor cum practic m-am transcris pe mine schimband doar limba, din engleza in ebraica, si punand „nu” in fata, caci parintele Stanislav asa isi incepe spovedania: „Nu ma binecuvanta, Parinte, caci am pacatuit.” El incepe dialogul sau cu Dumnezeu cu „nu” pentru a-l incheia cu „da”: „Binecuanteaza-ma, Doamne! Acum am facut pace cu Tine pentru ca stiu ca ma intelegi caci si Tu Ti-ai pierdut Fiul.” E ciudat cum am facut aceasta spovedanie nu doar ca Nava. Eram intr-un fel deja parintele Stanislav.
Ce altceva ati mai facut pentru a deveni parintele Stanislav?
Am invatat latina, am studiat toate slujbele si ritualurile catolice, cum se slujeste liturghia, ce presupune sa fii preot paroh, am cercetat ca sa aflu datele precise in care anumite sarbatori au avut loc, Pastele, Craciunul, perioadele de post. Nu mi-era de ajuns sa pun in jurnalul parintelui niste date oarecare. Exista sarbatori cu date schimbatoare asa ca am cautat calendarele catolice din 1942, 1943, 1944, 1945 si 1946 ca sa aflu care au fost datele exacte. Sotul meu care urmarea toata zbaterea mea nebuneasca de a gasi calendare catolice din anii 40 mi-a spus: „Ai innebunit? Dar ce conteaza daca spui ca postul a inceput in februarie la o data oarecare? Cine ar sti ca nu-i asa?” Dar eu am spus: „Nu. Trebuie sa fie datele exacte.” Si la un moment dat am gasit doua calendare diferite din acelasi an. Asa ca am postat pe internet un apel disperat rugand pe oricine stie intre ce date a fost postul pastelui, cand au picat Pastele si Rusaliile cu exactitate in anul acela. Si mi-a raspuns un tip din Irlanda, un expert in calendare vechi foarte incitat de intrebarile mele. Un lucru extraordinar legat de internet este ca poti pune cele mai bizare intrebari si tot se va gasi cineva sa-ti raspunda la ele.
Pana la urma, omenirea merita sa fie mantuita?
Eu sunt o optimista. Vad mereu jumatatea plina a paharului. Si seman cu mama in privinta asta. Mama mea traieste, are 93 de ani. Si nu poti fi altfel decit optimist vazand aceasta supravietuitoare a Holocaustului care si-a pierdut toata familia si a inceput totul …
Interviu cu Nava Semel, scriitoare emblematica a literaturii israeliene contemporane. Cine sunt eroii anonimi ai Holocaustului
