Presedintele Romaniei este primul ei diplomat, si primul ei strateg. El trebuie sa fie capabil sa insufle diplomatilor sai ce trebuie sa obtina, si sa aleaga de la strategii sai optiunea cea mai buna de promovat pe care sa o vanda publicului larg si partidelor politice. E o iluzie ascunsa in formula inselatoare a sefului de stat ca este si primul sau justitiar (poate doar opri unele lucruri, foarte importante, dar nu poate face lucruri), si seful tuturor politicienilor si al administratiei de stat. In semiprezidentialism seful de stat nu e si seful guvernului, deci discutiile despre sistemul de sanatate cu el risca sa fie complet inutile. Daca presedintele nu poate oferi justitia sau prosperitarea pe care o asteapta bietii alegatori, pacaliti de alegerea sa directa, el trebuie sa ofere neintarziat, anumite decizii care privesc domeniul securitatii si politicii externe- domeniul unde presedintele are cele mai mari si necontestate competente constitutionale. Despre astea o sa vorbim azi, ca riscam sa se termine campania fara sa ajungem la ele.
Prima decizie priveste politica noastra fata de Est. Pentru ca politica noastra de pana acum, adica un fel de activism individualist la marginea Parteneriatului de Est sub forma promovarii regiunii Marii Negre nu mai e posibila. Perioada in care puteam impinge NATO si UE spre Est profitand de slabiciunea Rusiei s-a incheiat prost, cu o Rusie unita in jurul unui ideal nationalist si dispusa sa plateasca scump noua ei atitudine. Pe unde voiam sa facem autostrada in jurul Marii Negre Rusia a invadat deja doua tari diferite in ultimii cinci ani. Parteneriatul de Est e mort. Promotorii cei mai influenti ai acestei politici, Carl Bildt si Radek Sikorski au pierdut nu doar pozitiile europene la care aspirau, dar si pe cele de la ei din tara. Coalitia noastra informala, Suedia-Polonia-Tarile Baltice, care a promovat Georgia, Ucraina si Republica Moldova, numita de dusmani „de la Poltava” in deradere fata de o batalie pierduta de poloni si suedezi in fata rusilor in secolul optsprezece e in defensiva zilele astea. Suntem acuzati ca din cauza spiritului nostru revansard si a politicii noastre prea apropiate de conservatorii americani am provocat Rusia pana cand ne-a raspuns, ca am recreat o Rusie ostila care ar fi putut fi evitata. Ultimul numar din Foreign Affairs critica summitul NATO de la Bucuresti si decizia de a mentiona extinderea NATO in Moldova si Georgia in acelasi spirit. Dat fiind ca nu puteam niciodata extinde NATO in doua tari cu probleme teritoriale, care a fost avantajul sa spunem ca vom face ceea ce nu se putea si cum ar fi putut Rusia percepe altfel decat ca pe o provocare nesustinuta de fapte? Iar aici am fost foarte implicati: a fost o ambitie romaneasca, promovata de Traian Basescu si de MRU. Acelasi numar critica la greu organizatia americana cu care sunt eu afiliata si sprijinul ei pentru societatea civila prodemocrata din Ucraina, ba chiar si din Rusia, care l-ar fi provocat si mai tare pe Putin. Tocmai scriu un raspuns cu Ivan Krastev, dar pe moment as discuta aceste critici neutru, nu polemic. Exista o oarecare intemeiere a lor.
Intrebarea este deci ce facem de acum inainte, ca e clar ca o schimbare e necesara. Putem mentine starea actuala de mobilizare contra Rusiei, si contra vointei ei sa continuam integrarea Moldovei, Georgiei, Ucrainei daca majoritatea populatiei de acolo prefera aceasta optiune? Sau putem negocia cu Rusia granita de Rasarit a UE, acum ca au incalcat pe fata reguli sacrosancte ale dreptului international, si ce ar trebui facut ca sa ii aducem la masa de negocieri cu niste scuze oarecari (optiunea doi-cam asta a inceput sa se schiteze la summitul din wekendul trecut)? In sfirsit, se mai poate concepe, in acest moment nefavorabil si oricat de departe am privi in viitor, o formula de integrare cu Rusia insasi, avand in vedere ca avem si am avut interese comune in material de razboi contra islamismului, China si alte subiecte? Nu exista in Uniunea Europeana acum decat doua tabere, cei care dau vina pe americani ca de ce au incurajat pe ucraineni si vor o acomodare rapida cu Rusia si cei care mai cred in promovarea valorilor europene la Est si sunt dispusi sa plateasca pentru ele, socializand Rusia- cu cost mare si pentru noi- in aceste reguli ale jocului. Dar cele mai multe tari nu sunt implicate direct si vor doar sa se termine si sa nu mai auda de povestea asta, ca atare trebuie noi insine sa contribuim la o abordare care sa corespunda si intereselor noastre, si celor europene, sa raspunda crizei actuale dar mai ales sa fie sustenabila pe viitor. Asta e ce trebuie sa discutam, nu cine ne va vinde rusilor sau alte prostii. E fals ca publicul nu stie si nu pricepe: ultima oara cand am fost la Bucuresti soferii de taxi m-au inconjurat la Otopeni sa mi se planga ca de ce dam bani pe avioane de vanatoare.
Al doilea subiect, legat de acesta, este cel al securitatii energetice. Exista un consens european ca trebuie sa ne reducem dependenta fata de Rusia, pentru prima oara pus in practica autoritar de Comisie (presiuni asupra Bulgariei si Serbiei pentru a nu contribui la proiectul Gazprom South Stream). Asta era oricum si pozitia noastra, desi concomitent avem si alte presiuni europene, pentru liberalizare, care ne cad mai putin bine. Tentatia exploatarii gazelor de sist ca alternativa la gazul rusesc va creste, desi tehnologia actuala e atat de riscanta incat multe localitati americane si tari europene (nu si UE ca intreg) au interzis fracturarea. Dincolo de protestele unor activisti la Pungesti, maniera in care se fac explorarile la noi, complet peste capul vointei locuitorilor, carora riscul le este impus, nu face decat sa provoace opozitie de masa si revolte spontane, ca la Cenad. Anul acesta este de asemenea ultimul cu redevente mici pentru petrol si gaze, date la pachet cu privatizarea Petrom acum zece ani. De anul viitor, ar trebui sa intre in vigoare un nou regim de taxare a concesiunilor, stabilit de Finante. In capitolul despre energie al Raportului 2013 al SAR Lucian Davidescu argumenteaza ca e necesara marirea redeventelor, atat pentru a mari colectarea la bugetul de stat, cat si pentru a tempera ritmul de exploatare a unor resurse pe cale de epuizare (vezi aici). Or, zilele astea se lucreaza la guvern, ca de obicei, netransparent, la o noua formula. O discutam poate si cu alegatorii? Toate acestea formeaza un pachet care afecteaza securitatea noastra: dar cum autonomia energetica s-ar putea sa fie mai scumpa decat dependenta energetica de Rusia (luand in considerare doar banii), cum riscurile exploatarii noilor resurse reprezinta intr-o societate democratica niste costuri (pe care le platesti celor mai afectati, ca si generatiilor viitoare pe care alegeri de azi le pot priva de anumite resurse, ca apa) aceste alegeri trebuie prezentate populatiei, candidatii trebuie sa dezbata acest dosar public ca oamenii sa aleaga in cunostinta de cauza ce vor sa facem si cat sa platim pentru asta.
A treia chestiune importanta de dezbatut priveste aderarea la euro. Vad ca BNR, o institutie nealeasa de nimeni, isi pune deja data fixa. Sigur ca pentru a fi ei pregatiti nu le strica o data fixa. Dar data fixa nu se poate decide de tehnocrati avand in vedere riscurile- trebuie sa fie o decizie politica, oamenilor trebuie sa li se explice. Inteleg argumentul celor care cred ca fara acest bici aspru pe spinare economia noastra nu va evolua, dar fiind printre cei care i-au auzit pe Monti si Papandreou acum 12-13 cind argumentau exact la fel – dar nu le-a iesit- mi se cam face frica. Iata ca Italia si Grecia nu au fost schimbate de euro, ci mai degraba ruinate. Increderea in propriile lor guverne si in UE s-a redus in tari precum Cipru, Grecia, Italia si Spania, …
