Niciodata, in ultimii 25 de ani, justitia nu a jucat in preajma alegerilor cu atata sange rece cum o face acum. Aceasta nuanta, relativ neglijata pana acum, demonstreaza cat de mult s-a schimbat Romania si cat de strategic a devenit acest petic riveran la Marea Neagra.
A pierde avantajul proaspat castigat echivaleaza nu doar cu o prosteasca intoarcere in timp, ci cu un refuz de a evolua pe care generatiile viitoare nu n i-l vor putea ierta.?
Anchetele penale de amplitudinea dosarelor Microsoft-EADS, respectiv mafia retrocedarilor (cu ramificatiile ei spre mafia lemnului), condamnarile din ultima vreme, la pachet cu inceperea urmaririi penale impotriva unor lideri de categorie grea din fostul si actualul PSD, dar si din fostul USL, deconspirarea ofiterului acoperit care conduce Guvernul, ca si demascarea din ultima vreme a retelelor politice si de business clientelar, care deruleaza contracte uluitor de mari pe bani publici, deci cu statul roman, pun in lumina doua adevaruri de natura evidentei: PRIMUL ar fi ca justitia si lupta anti-coruptie functioneaza la turatii fara precedent si cu un curaj fantastic; CELĂLALT e ca tavalugul judiciar merge inainte chiar si in an electoral, de fapt continua sa avanseze accelerat chiar si in buza alegerilor prezidentiale.
Iar el, acest tavalug, pe langa faptul ca dezvaluie legaturi transpartinice, pune la pamant cu precadere oficiali din cercul Puterii si din anturajul proxim al acesteia.
Asta este si?ceea ce se intampla 100% altfel in Romania post-decembrista.
Probabil ca sunteti la curent: in tarile bananiere lucrurile se petrec tocmai invers decat in Romania zilelor noastre – tot timpul, dar mai ales in anii imediat preelectorali si electorali, acolo sunt vizate exclusiv partidele de opozitie, ONG-urile (unde asa ceva exista) a caror activitate poate fi asociata ideii de opozitie, liderii cu profil de dizidenti si firmele care nu se supun mafiei ce controleaza varful statului.
Nu m-as duce cu degetul pe harta pana in Africa pentru a va aduce exemple binecunoscute in acest sens.
Va dau, in schimb, un pont, cred eu, suficient de elocvent – Rusia sub Vladimir Putin.
E aproape de noi, vedem cu ochiul liber spre ce poate duce, putem, deci, constientiza mai bine pericolul, perversitatea mecanismului, splendoarea gaunoseniei.
Revenind acum, nu am sa insist asupra primului adevar (am facut-o de atatea ori in editorialele anterioare si exista destule motive sa o mai fac pe viitor), ci asupra celui de-al doilea.
De ce asa?
Pentru ca, raportat la experienta ultimului sfert de secol, anii 2013 si, mai cu seama, 2014 reflecta la modul percutant punctul de inflexiune strategic pe care l-a facut Romania.
E vorba, practic, de anii in care cateva institutii vitale pentru evolutia Romaniei ca stat de drept sunt supuse testului de turnesol, un examen extrem care ne poate lamuri rapid in ce masura reformele initiate s-au apropiat de maturitate.
Din acest punct de vedere, se poate spune ca testul, privit in dinamica sa, decurge bine.
Trei sunt elementele care sustin o asemenea concluzie: *intensitatea la care se deruleaza activitatea procurorilor, in an electoral, sub un regim politic cu evidente inclinatii spre autoritarism si care porneste cu cele mai mari sanse in alegerile din noiembrie; *consistenta suportului acordat anchetatorilor de catre ofiterii SRI, care culeg date cruciale pentru asemenea operatiuni, previn scurgerile de informatii din dosare, impiedica, pe parcurs, impricinatii sa se sustraga cercetarilor sau sa paraseasca tara; *in fine, „ochelarii de cal” (in sfarsit o conotatie pozitiva pentru acest termen) cu care un numar semnificativ de judecatori dau mandate de interceptare, mandate de arestare sau condamnari care au in vedere nu doar litera, ci si spiritul legii, in conditiile in care o buna parte dintre „clienti” sunt persoane suficient de influente in societate pentru ca o componenta a pedepsei pe care o primesc sa contina si factorul intitulat „forta exemplului”.
Privite prin aceasta lentila, anchetele de mare coruptie din ultima vreme joaca nu doar un rol strategic, ci si unul, simplu spus, istoric.
De ce?
Pentru ca, practic, ele trag o linie groasa intre cele doua Romanii de dupa 1989.
Prima Romanie este si cea care a inghitit cea mai mare parte a anilor scursi de atunci.
Era un model de tara in care tinea de intelegerea intima a „normalitatii” sa accepti ca oameni precum Adrian Nastase, Dan Voiculescu, Ilie Sarbu, Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea si altii de calibrul lor (despre care, apropos, toata lumea vorbea ca fura) sa nu poata fi atinsi.
Din contra, ei erau cei jupanii care otraveau tot ceea ce ar fi putut sa faca aerul din jur mai respirabil.
Era un model de tara in care – sa nu cumva sa uitam asta! – pana si putinele si timidele anchete care se derulau erau subit „inghetate” in apropierea alegerilor de catre magistrati care vorbeau pe firul scurt cu politicienii.
Toata lumea avea la vremea respectiva o singura curiozitate si strangea in dinti acadeaua unei mari nesigurante: cine va castiga?
Cealalta Romanie e una noua, chiar foarte noua.
Dar e o Romanie in care, totusi, in ciuda tineretii ei juvenile, se infiripa usor-usor rutina stirilor despre condamnari sau puneri sub urmarire penala cu nume tot mai grele, despre dosare tot mai complexe, despre scheme de devalizare a statului tot mai revelatorii, despre retele mafiote cu ramificatii transfrontaliere extrem de elaborate, dar care se alimentau continuu numai din sursa interna – bugetul de stat (ulterior si fonduri europene).
O Romanie in care colaborarea unei parti a autoritatilor cu partenerii strategici, de pilda pe linia justitiei sau a contraspionajului, a devenit esentiala si s-a impus ca parte integranta a efortului local, profund institutional, de ranforsare a statului de drept, de mentinere a unui curs coerent si a unei perspective decente.
In aceasta Romanie, cea a lui Acum, Puterea a devenit pentru prima oara vulnerabila, iar asta se datoreaza in primul rand unei schimbari radicale de abordare: factorul institutional incepe sa prevaleze celui individual si politic.
De exemplu, numai intr-un asemenea cadru institutii precum cea a Primului-ministru pot deveni cu adevarat vulnerabile in situatia in care omul care o incarneaza are el insusi un trecut ce-i face viitorul trepidant.
Numai astfel, enclave precum cele construite de baronii locali si cartitele lor de la centru pot fi anihilate una cate una.
Si tot numai astfel, alagerile care se apropie cu repeziciune ajung sa nu mai ofere impunitate celor care, teoretic cel putin, iau startul cu prima sansa.
Ce poate, in definitiv, sa insemne asta?
Ei bine, ca discutia cu privire la cine va ajunge in cele din urma presedintele Romaniei si-ar putea muta centrul de greutate.
Altfel spus, ca batalia pentru Romania nu se va incheia automat pe 16 noiembrie, iar asta indiferent de numele viitorului ocupant al fotoliului de la Cotroceni.
Daca seful statului va fi un personaj ingrat – ingrat din perspectiva evolutiei noastre ca stat de drept – premisele ca un singur om, fie el si sprijinit de o majoritate parlamentara aparent extrem de confortabila, sa dea totul inapoi cu 180 de grade sunt mai sarace in vitamine decat acum zece si chiar cinci ani.
Bineninteles ca pericolul continua sa planeze si bineinteles ca de dorit ar fi fost ca o asemenea situatie sa tina de un imaginar debil, iar nu de o actualitate nesanatoasa, dar vremurile ne arata nuante din seva carora ne putem hrani indispozitia la abandon.
Pentru ca avalansa fara precedent pe care institutiile angrenate in …
