Gala Hop scoate in fiecare an in fata noi talente. Iar de cativa ani incoace, o scoala de teatru mai putin cunoscuta, cea de la Iasi,? are cel putin un castigator. Anul acesta, tot de la Iasi vine chiar cistigatoarea Marelui Premiu al Galei Tanarului Actor, Ada Lupu.
Despre cum i-a transformat acest premiu viata de actrita, despre intalnirile esentiale din viata ei si despre primii sai pasi in teatru am vorbit si noi intr-un interviu cu cea pe care juriul Galei Hop a considerat-o a fi cea mai sclipitoare steluta a noii generatii de actori.
Ada, cum te-ai apucat de teatru?
De teatru cred ca m-am apucat inainte de a ma apuca (efectiv). Insa, in mod ,,oficial”” am inceput in Atelierul de Teatru de la Colegiul National ,,Mihai Eminescu”” din Botosani, coordonat de Lenus Teodora Moraru si Gelu Risca.In prima zi de liceu, o colega imi povestea ce activitati extrascolare sunt. A enumerat si a enumerat, pana cand a ajuns la trupa de teatru. Nu-mi propusesem sa ma inscriu, dar, brusc, au inceput sa-mi transpire palmele si imi simteam urechile din ce in ce mai fierbinti. Ea a continuat lista si, din nou, fara sa-mi fi propus, numai ce m-am auzit intreband: ,,Si acolo, la teatru, ce se face?”” ,,Nu stiu, dar am auzit ca ei repeta foarte mult si nu prea ai timp de invatat””, mi-a raspuns, dupa care a inceput sa-mi vorbeasca despre echipa de volei. Doar ca eu inca nu-mi potolisem curiozitatile instantaneu instalate despre trupa de teatru, pe care incercam, totodata, sa le maschez. ,,Da, cred ca o sa ma inscriu la volei (mintisem, departe de mine gandul acesta), dar la teatru cand se face selectia?”” ,,Nu stiu, dar de ce, vrei sa mergi?”” ,,A, nuuu! Eu la teatru…?!”” Din nou, mintisem. Inima incepuse sa-mi bata cam asa cum se intampla acum inainte de spectacol, nu prea mai auzeam nimic din jur si deja ma imaginam la auditie. Aveam emotii, sunt sigura ca asta se intampla. Colega respectiva a mai vorbit lucruri pe care nu mi le amintesc, in timp ce eu tocmai decideam ceea ce avea sa-mi fie inceputul de drum. Si in framantarea aceea am ramas pana in ziua preselectiei, cand am recitat ,,Ce te legeni…”” de Mihai Eminescu si… m-au primit. Am stiut de atunci ca vreau sa dau si la facultate, dar am recunoscut tarziu, in clasa a douasprezecea, ca si cand atunci m-as fi hotarat. Desi planul se conturase in mintea mea de (cel putin) patru ani.
A existat vreun moment anume in copilaria sau adolesceta ta in care ti-ai spus: a”Vreau sa fiu actrita” ? Ce ti-a declansat dorinta?
Un moment? Au fost multe, numai ca n-am avut curajul sa-mi asum gandul pana la capat.Tin minte ca eram la gradinita si aveam o poezie despre un fulg de zapada care se topea in palma copilului ce incerca, naiv, sa-l incalzeasca. Am spus doi ani la rand aceeasi poezie, desi as fi fost capabila sa invat una noua (eram genul de copil? care invata involuntar si poeziile colegilor), pentru ca doamnei educatoare ii placea mult cum o recitam. Doar ca, in al doilea an, probabil ca relatia dintre mine si fulg era deja mult mai stransa, asa ca am recitat finalul poeziei plangand. Cand mi-am dat seama ca plang in fata copiilor si a parintilor si, mai ales, a lui Mos Craciun, mi s-a facut deodata foarte rusine, am terminat poezia si am fugit la locul meu din ,,celebrul semicerc””. Ma gandeam ca mama o sa ma certe, ca ,,doamna”” e suparata ca am ,,gresit”” poezia, insa oamenii au inceput sa aplaude. M-am bucurat si, emotionata, am facut cateva plecaciuni, cum vazusem eu la teatru. Cativa parinti, insa, au facut greseala sa chicoteasca. Si atunci mi-au dat din nou lacrimile. M-am dus, dupa serbare, direct la mama: ,,Ce sa fac daca eu il iubesc pe fulgusor? Mi-era asa mila de el… Te-ai suparat pe mine?”” ,,Cum sa ma supar? Daca ai plans, inseamna ca ai un suflet bun””. A ras: ,,Ai suflet de artist””. Si m-a pupat: ,,Iar noi n-am ras de tine, am ras cu tine.”Inainte de plecare, ,,doamna”” si alti parinti ii vorbeau mamei si tin minte cuvinte precum ,,nativ””, ,,pacat””, ,,actrita””…, dar mie-mi ramasese in urechi expresia ,,suflet de artist”” , suna special.M-am gandit multe zile la episodul acela si mi-as fi dorit ca serbarea sa se repete in fiecare zi. Voiam sa spun din nou poezia, pentru ca amalgamul acela de stari, de fapt, imi placuse. Nu am luat vreo hotarare cruciala la cei 5-6 ani pe care ii aveam, nici nu m-am descoperit drept purtatoare a ,,virusului teatral””, dar, fara sa fi realizat, ma tem ca atunci se intamplase acel ,,declic”” (prin placerea stranie pe care o simteam, in adancul sufletului). Concluzia de atunci a ramas pentru mine ca ,,am suflet de artist”” si ceva din rezonanta acestor cuvinte imi starnea un intens sentiment de mandrie.,,Vreau sa ma fac actrita”” a fost un gand care m-a bantuit dintotdeauna. Atat doar, nu stiu de ce, tineam asta ascuns. Stiu ca ma mai uitam la filme si imitam actritele in fata oglinzii, dar incuiam usa si imi era foarte frica sa nu intre cineva si sa ma gaseasca. Ascundeam gandul asta, ca si cum as fi ascuns o ,,boacana””.? Acum stiu ce se intampla: credeam ca indraznesc prea mult, imaginandu-ma actrita (de fapt, chiar si acum mi-e greu sa folosesc cuvantul cand vorbesc despre mine; spun fie ca am terminat facultatea de teatru, fie ca urmeaza sa devin actrita…) si, probabil, am avut intotdeauna teama asta de a-mi asuma in fata oamenilor un vis atat de fragil.? Aveam senzatia ca persoanele din jurul meu nu m-ar intelege si, mai ales, ca nu m-ar considera potrivita pentru meseria de actor. Dar eu aveam atata incredere si simteam atat de intens chemarea drumului astuia incat stiam ca se va intampla. Aveam de gand sa planuiesc de una singura si sa impart cu ceilalti doar rezultatul, nu si framantarile, nelinistea, greul.
Cand ai facut-o prima data pe actrita? Care a fost primul tau show?
O singura data am ,,facut-o pe actrita””. Si a fost unicul moment cand mi-am revendicat acest statut. Eram in clasa intai si se organiza ,,Saptamana talentelor””. Invatatoarea a impartit clasa pe grupe, imi amintesc si acum: o parte dintre colegi urma sa cante, cativa sa danseze si altii sa deseneze cu creta. Ramasesem singura ,,pe dinafara””. ,,Bine, dar eu? Eu ce voi face?”” A trebuit sa repet de cateva ori intrebarea, pana cand invatatoarea (care nu atunci uitase pentru prima data de mine) mi-a raspuns scurt si dezinteresat: ,,Tu, nu stiu, spune si tu o poezie””. M-am bucurat si am rugat-o sa-mi sugereze un titlu. ,,O poezie, oricare”” , mi-a raspuns si s-a reintors la cei care aveau de cantat. Acea poezie-oricare a-nsemnat pentru mine ca, de fapt, nu conteaza. Pe drumul spre casa am plans si m-am hotarat sa recit ,,Ce te legeni…”” de Mihai Eminescu. Cand i-am povestit bunicii despre ce urmeaza sa se intample la scoala, concluzia, pentru ea a fost foarte simpla: ,,Asta inseamna ca n-ai niciun talent. N-ai fost buna nici pentru cantat, nici pentru dansat, nici pentru desenat si-atunci ti-a dat o poezie, ca sa faci si tu ceva. Dar asta nu-i talent. Si, oricum, toti copiii spun poezii la serbare””. Am continuat, totusi, sa repet poezia pana seara, cand a ajuns mama acasa si mi-a explicat ca am si eu un talent: de actor. Si ca e adevarat ca toti copiii pot sa spuna poezii, dar ca nici unul nu recita la fel cu altul. Si ca tot ce trebuie sa fac e sa spun poezia in felul meu. A doua zi am mers la scoala si invatatoarea recapitula grupele. ,,Avem cataretii, dansatorii, pictorii si… Alexandra””. Pentru prima si singura data, am indraznit: ,,Adica actrita””. Apoi, cateva zile m-am tot gandit cum as putea sa recit poezia in felul meu. Mi-am imaginat cum ar fi daca as face ,,vorbele”” ca si cum as vorbi eu cu bunica. Si asa am facut. Cand raspundea codrul imi puneam un batic, ma straduiam sa-mi schimb vocea si ma urcam pe o bancuta, clatinandu-ma ca o femeie batrana. La final, am facut o plecaciune exact ca o actrita adevarata, iar oamenii au aplaudat. Mai mult decat atat, la sfarsitul zilei am primit si o diploma pentru talentul meu ,,la nimic”” pe care scria ca sunt castigatorul concursului ,,Saptamana talentelor””.?
Ce obstacole ai avut in realizarea visului tau? Ai fost sustinuta de cei apropiati, de profesori sau dimpotriva?
Nu ma pot lauda cu obstacole pe care sa le fi depasit, pentru ca, din fericire, nu au existat. Fiind in trupade teatru, profesorii si colegii ma incurajau sa dau si la facultate, insa pentru mine important era sa primesc ,,dezlegarea”” mamei. Aveam impresia ca orice parinte si-ar dori pentru copilul sau medicina sau drept, dar pe mine nu ma atragea nici una, nici cealalta. Am fost un elev constiincios, premiant, iar in timpul liceului am dezvoltat o pasiune pentru logica si filosofie. Petreceam foarte mult timp studiindu-le, obtinusem rezultate foarte bune la olimpiade, asa ca mama incepuse deja sa se ingrijoreze, crezand ca voi alege facultatea de filosofie. Cand i-am spus ca, de fapt, vreau sa dau la teatru, a fost, pentru ea, o usurare: ,,Lasa, mama, decat filosofie, mai bine teatru””. E adevarat ca am petrecut cateva nopti in care ai mei incercau sa ma convinga sa ma razgandesc, dar le sunt recunoscatoare ca au avut puterea sa recunoasca valabilitatea argumentelor mele si, in cele din urma, mi-au acceptat hotararea. Tin minte chiar ca mama mi-a spus: ,,In locul tau, poate ca as fi ales altceva. Dar te voi sustine, indiferent ce decizie iei””. Si m-a sustinut. Si ma sustine, inca.
????????????????????????????????? Care au fost cele mai importante intalniri in devenirea ta ca actrita?
Nu prea am trecut pe langa oameni fara sa fi ramas cu ceva de la ei. Prima intalnire care mi-a influentat radical devenirea (nu doar profesional, ci si uman) a fost cea cu doamna Anca Bompa, invatatoarea mea din ultimii doi ani de scoala primara. A fost primul pedagog care mi-a dat incredere in mine si care m-a ajutat sa ma integrez. Eram un copil destul de ciudat si cam ,,in lumea lui””. Sunt convinsa ca daca dumneai nu mi-ar fi simtit latura artistica si nu m-ar fi ,,inteles””, la o varsta atat de delicata, n-as fi reusit sa ma adaptez. Impreuna cu ea, am descoperit literatura, cu totul altfel decat se intampla, de obicei, in scoala. Tin minte ca pregateam o serbare, iar eu am intrebat cum ar trebui sa citesc poezia. Raspunsul imi rasuna si acum in minte: ,,Cum simti tu! Gandeste-te bine la ce scrie si citeste exact asa cum simti!”” Acestea sunt cuvintele pe care mi le-am amintit inainte de admiterea la facultate si, de fapt, inainte de a incerca sa ma apropii de orice text.In liceu, i-am cunoscut pe Lenus Teodora Moraru si Gelu Risca, intalnirea cu ei si cu Atelierul de Teatru fiind definitorie in decizia mea de a urma actoria. Pe langa spectacolele pe care le prezentam in festivalurile pentru liceeni, mai importante pentru mine au fost orele lungi in care Lenus imi vorbea despre teatru, iar eu o ascultam, orele si mai lungi in care incerca sa ma convinga sa-i prezint textele pentru admitere, curajul de a fi eu insami pe care mi l-au insuflat si bucuria de a fi pe scena.In facultate, mi-am intalnit profesorii si colegii. De la toti am invatat cate ceva. Alaturi de ei, profesorii si colegii de la sectia de regie, cu care am lucrat impreuna, ca-ntr-un mic laborator de teatru.? De la profesorii mei de actorie (Emil Coseru si Tatiana Ionesi) am ,,adunat”” cat de mult am putut. Si inca mai este de unde lua. Profesorul de clasa, Ciprian Hutanu, mi-a facut cunostinta cu o lume fascinanta (cea a teatrului de animatie) si m-a ,,calit”” din punct de vedere emotional-psihologic.La sfarsitul facultatii, am cunoscut o parte dintre actorii Teatrului National din Iasi si am trait prima experienta profesionista (spectacolul ,,Hamletmachine””)impreuna cu regizorul Giorgos Zamboulakis. Prin intermediul domnului Ovidiu Lazar (care este si profesor la sectia de regie) am avut ocazia sa cunosc si alti actori din teatru (distributia spectacolului ,,Negustorul de timp””), sa merg si eu in turneu cu ei, iar pentru mine orice experienta a insemnat foarte mult.Intalnirea cu regizorul Radu Afrim a fost cea mai ,,plina de urmari””. E stiut ca majoritatea actorilor tineri isi doresc sa joace in spectacolele sale, iar eu m- am bucurat cand am primit rolul din ,,Femeia marii””. Din prima zi de repetitii pana in seara premierei am trait o experienta… bulversanta. O zguduire zdravana, ca o trezire la realitate. La repetitii, am avut de multe ori senzatia ca in cazul nostru, al colaboratorilor, munca nu era doar una regizorala ci, in mare masura, si pedagogica. N-a fost usor, dar a fost necesar. In urma acestei intalniri (care a continut si glume si lacrimi si incurajari si adevaruri dure), am simtit nevoia unei introspectii. Si, mai ales, a unor concluzii. Din nou, n-a fost usor, dar a fost necesar. Probabil n-as fi avut curajul sa ma inscriu la Gala Hop in conditiile in care am facut-o, daca n-ar fi existat anterior intalnirea cu Radu Afrim, care mi-a zdruncinat o serie de prejudecati. Repetand pentru ,,Femeia marii””, mi-am descoperit multe slabiciuni, dar, totodata, am inteles ca ele nu pot fi invinse plangandu-mi de mila, ci, dimpotriva, gasindu-mi atuurile prin care le-as putea anula. Si ele exista, trebuie doar sa le caut. Si, cautand, am inceput sa cred ca trebuie sa existe un anume spirit al teatrului tanar (liber, energic, original, curajos), caruia e bine sa te supui.
Care consideri ca sunt realizarile tale cele mai mari pe scena?
?Pentru mine realizare pe scena inseamna nu atunci cand primesti cele mai multe aplauze la final, ci atunci cand se intampla ca pentru cateva secunde realitatea sa se multiplice. Daca reusesti sa simti asta ca actor, cred ca e o realizare. Daca ii transporti si pe spectatori, atunci e deja un miracol. O realizare am avut senzatia ca am trait chiar la Gala Hop, la proba impusa. Undeva pe la mijlocul dansului lui Olive Oyl am gustat pentru 2 sau 3? secunde din bucuria aceea nicidecum cotidiana si am simtit o placere ciudata, greu de descris… ceva asemanator cu sentimentul de implinire. Au mai existat momente cand am simtit ca parca, parca incepe sa se intinda o sfoara transparenta intre mine si spectatori si ca ajungem sa credem impreuna in realitatea noua care apare in jurul nostru. M-am surprins uneori ajutandu-mi partenerii sau ,,cedand””, am luat decizii rapide si de folos in momente esentiale si am salvat situatii cateodata. Cam asta inteleg eu prin realizari. Desigur ca un rol pe scena unui teatru national sau prestatia intr-un concurs important sunt, de asemenea, victorii personale. Insa valoarea actului artistic cred ca sta in efectul acestuia.Imi aduc aminte ca dupa premiera spectacolului de licenta (care a fost o comedie) portarul facultatii m-a oprit intr-o zi si mi-a multumit, spunandu-mi :,,Asa am mai ras de talambu” ala al tau (,,talambul”” facand referire la personajul meu-un travesti), ca am uitat si de banca si de ulcer si…de tot am uitat, mai.””.In astfel de momente indraznesc sa ma gandesc la munca mea ca la o realizare, indiferent in ce context s-a desfasurat ea. Daca intr-o sala cu zece oameni, unul singur ramane cu ceva in urma reprezentatiei, consider asta ca fiind o realizare, mai curand decat atunci cand 400 de oameni te privesc, dar dintre ei, nu vede nimeni nimic.?
Am vazut ca faci si papuserie si teatru de a”proza”. Ai vreo preferinta pentru unul dintre ele? Ce iti aduce fiecare dintre aceste doua forme de manifestare artistica?
Cu teatrul de animatie m-am imprietenit destul de greu. Cand am dat admiterea la facultate imi doream sa intru la actorie, dar m-am inscris la ambele sectii. Am picat la actorie si am intrat la papusi. Pe vremea aceea am perceput rezultatul drept un esec, fara a realiza pe moment ca, de fapt, nu era vorba decat despre o specializare in plus. In facultate nu am facut doar papusi, ci si papusi. Eu insa voiam doar actorie. Nu ma interesa teatrul ,,pentru copii””, cum fals percepeam pe atunci teatrul de animatie. Pe parcursul celor trei ani de studiu am descoperit o lume fascinanta. Profesorul meu, Ciprian Hutanu, ne-a spus inca de la primele cursuri ca teatrul de animatie si problematicile fundamentale ale existentei nu se resping reciproc. ,,Cum ar putea cineva sa trateze subiecte ,,serioase”” cu papusi”, ma intrebam, ca la finalul anului trei sa-mi dau licenta la arta actorului manuitor de papusi si marionete cu o extrascena din ,,Livada de visini””.Acum sunt la master la actorie pentru ca acesta este domeniul pe care imi doresc sa-l aprofundez. Se pare ca, intr-adevar, prima iubire nu se uita niciodata…Cu toate acestea, imi dau seama ca simt de multe ori nevoia sa inserez elemente din arta papusareasca in rolurile pe care mi le propun. Iar studiile de licenta la aceasta sectie au contribuit considerabil la formarea mea, dezvoltandu-mi spiritul ludic, capacitatea de a improviza, puterea de detasare, concentrarea, vocabularul gestual si abilitatile vocale. Ceea ce teatrul dramatic exprima printr-o simpla privire, teatrul de animatie exprima printr-un set de miscari. Cred ca acesta e marele castig: am invatat cat de important poate fi gestul in teatru. Si, mai ales, nuanta. Straduindu-ma sa gasesc metode de a da expresivitate unor obiecte, a inceput sa mi se para mult mai simplu sa-mi coordonez propriul corp.Imi place teatrul de animatie cu forme neconventionale si ma stimuleaza enorm posibilitatile de a inova in acest domeniu. Multe imagini sau miscari pe care nu le pot reda datorita barierelor anatomice devin posibile pe scena teatrului de animatie, care poate sfida pana si forta gravitatiei.Uneori mi se intampla sa privesc spectacole de teatru dramatic si sa mi se para ca e ceva care lipseste ; sau sa-mi imaginez cum ar fi daca deodata ar aparea o papusa supradimensionata in locul unui actor (sau alaturi de el); sau cum ar fi daca personajul colectiv ori corul ar fi inlocuit de niste papusi mici suspendate de undeva sau daca obiectele din decor ar prinde viata, manuite de actori.Cred ca asta ar putea fi calea mea de a ma individualiza ca artist. Daca voi sti cum sa impac cele doua arte si daca voi gasi masura in care papusarul ii poate fi de folos actritei care imi doresc sa devin, poate voi sti ce si cat din teatrul de animatie sa inserez in munca mea, pentru ca aceasta sa devina unica.
Cum te-ai hotarat sa vii la Gala Hop?
Initial, trebuia sa particip doar la sectiunea grup, cu spectacolul ,,Feromonii””. Mai pregateam un spectacol la care tineam foarte mult, dar , din pacate, a trebuit sa renunt la el. In ultima zi de inscrieri (ceea ce ma face sa cred ca nimic nu e intamplator), am fost nemultumita de o nota si de o relatie de prietenie. Ma simteam nedreptatita in ambele cazuri si eram foarte trista. De obicei, refugiul meu cel mai bun e munca. Imi placea tema galei si am decis sa-mi acord sansa aceasta. A fost, poate, in subconstient, o nevoie de a-mi salva onoarea (fata de mine insami). Am ales fotografia ,,Penitent daughter””, fara a avea vreo idee asupra a ce voi face si m-am inscris. Nu prea dadeam eu credit filosofiei populare, dar dupa toate aceste experiente, privite in ansamblu, concluzia la care am ajuns a fost ca ,,tot raul e spre bine””. Si cred ca aceasta ar putea fi o solutie de a evita suferinta, ca atunci cand primim ceva ce ni se pare noua urat din partea celorlalti, sa compensam prin a ne oferi ceva frumos noi insine.
Ce reprezinta Marele Premiu al Galei pt tine?
O mare responsabilitate. Dupa ce am consumat bucuria de a-l fi primit, am inceput sa ma simt datoare fata de sansa mea. Oamenii au confirmat in mod oficial aprecierea muncii mele de pana acum. E, intr-un fel, ca un indicator pe marginea drumului. Merg in directia corecta. Asta imi da incredere. Tentatia ar fi sa grabesc pasul, dar nu cred ca scopul e sa ajung la destinatie, ci sa savurez calatoria. Cred ca e bine sa pastrez un ritm constant (ca sa nu obosesc) si sa mai fac din cand in cand cate un salt (ca sa nu devin un mecanism). Sa nu ma abat (ca sa nu ma ratacesc) si sa nu ma opresc (ca sa nu uit ritmul). Oamenii stiu ca exist, asta e foarte important. Fata de meseria mea am aceeasi atitudine pe care o aveam si inainte. Sunt la inceput de drum si-mi dau seama ca in premiul acesta se afla nu omagii, ci asteptari. L-am primit pentru ceea ce sunt acum, dar, mai ales, pentru ceea ce as putea deveni. Si trebuie sa onorez increderea care mi-a fost acordata. Cand ma gandesc la acest premiu, ma simt coplesita nu de laude, ci de sperante.Pentru mine inseamna o mana intinsa. Azi simt cum ma mangaie pe cap, dar maine ar putea sa ma palmuiasca sau sa ma stranga de gat. De mine depinde. Sau multi ochi care s-au deschis deodata. Si ma privesc. Asta e bine, pentru ca vor vedea ceea ce imi doresc sa le arat, dar, totodata, e greu, pentru ca vor vedea tot.
A fost vreo clipa in care ti-ai dat seama ca vei castiga?
?N-am indraznit sa ma gandesc la asta. Pe parcursul galei, mi-am dat seama ca oamenii m-au apreciat. Si eu am fost multumita de ceea ce am facut. Dar am refuzat sa ma gandesc la premii. Eu m-am bucurat foarte mult ca am trecut de preselectii. Si, in semn de recunostinta, mi-am propus sa merg la Costinesti ca la un spectacol, nu ca la un concurs. Sunt destul de competitiva, dar parca nu-mi pasa. Mi-am dorit enorm sa am ocazia de a ma exprima in acest context si eram multumita cu atat.Toate astea pana vineri seara. Imi aduc aminte ca m-am dus in camera si-mi spuneam ca nu conteaza pentru mine ce se intampla la premiere, dar, in timpul asta, cautam daca mi-am luat la mine vreo fusta lunga (mi se pare ca in fusta lunga imi sta cel mai bine). Deci, macar in subconstient, aveam gandul ca s-ar putea sa…Primisem multe feedbackuri. Si toate pozitive. Unii mai curajosi se incumetau sa afirme: ,,Tu o sa castigi!” Incepuse sa mi se faca frica. Incercam sa nu ascult, dar zilele treceau si simpatiile continuau. Din a treia zi (dupa ce terminasem cu tot ce am avut de prezentat) m-am surprins de cateva ori gandindu-ma …
