Nici o diferenta intre „oamenii de binea” care ii aplaudau pe mineri, in iunie 1990, in timp ce carau bate pe spatele barbosilor ce se incumetau sa traverseze Piata Universitatii si fanii lui Badea si Gadea care au lovit doua jurnaliste la protestul pro-Voiculescu, organizat duminica de Antena 3.
Aceiasi ochi injectati cu ura, aceeasi sete de a distruge tot ce nu inteleg. Aceeasi furie animalica, alimentata de miile de frustrari acumulate de-a lungul unor vieti ratate, traite cu spatele cocosat si respirate cu portia, intre doua „”traiti sefu”!a”, si revarsata pentru a pedepsi o specie diferita, pe care o suspecteaza cu ferocitate ca este capabila sa se bucure de viata.
Se pot scrie zeci de pagini despre cum s-a conservat vreme de 24 de ani nucleul de servitori ai regimului comunist care, incepand cu mineriadele din februarie 1990, au luptat la baioneta ca lucrurile sa nu se schimbe fundamental in tara pe care o stapaneau si care acum plang dupa privilegiile pierdute si pentru care ar face orice ca sa si le recapete. Dar nu ar folosi la nimic.
Pe acesti oameni si pe trogloditii cazuti in plasa lor, deloc putini, dupa cum s-a vazut? la referendumul de acum doi ani, nu ii va mai schimba nimeni, niciodata. Ei sunt piatra de moara a Romaniei, stim totul despre ei, asa ca orice secunda in plus dedicata lor este pierdere de vreme.
In timp ce inventarul asemanarilor nu ne spune nimic interesant, merita reflectat la ce a fost diferit duminica fata de 14-15 iunie 1990: au lipsit barbosii! Spre regretul babuinilor spalati pe creier de tele-babuinii lui Voiculescu, care nu prea au avut pe cine sa-si verse fierea, dar si spre ghinionul reporterilor de la B1 si Vice, singurii care au incasat suturile si imbrancelile gloatei, barbosii au fost in alta parte.
Multi in vacanta, dar multi si la doar 20 de kilometri distanta de Cotroceni. Pe Domeniul Stirbey, la Festivalul Summer Well, mai precis, unde asteptau concertul trupei Placebo. Si nici ca le-ar fi putut pasa de ceva mai putin decat de indemnurile isterice ale unui adolescent intarziat, care poarta maioul ca pe o camasa verde, si ale unui pastor raspopit, sau de spaimele fostilor militieni si securisti ca in curand ghetoul lor drag ar putea deveni „o tara ca afaraa”.
Din pacate insa, le pasa la fel de putin si de nevoia cat se poate de urgenta ca sectei lui Voiculescu sa i se opuna toti cei ce si-ar dori ca, in eventualitatea in care ar vrea sa aleaga drumul strainatatii, la un moment dat, pentru a se dezvolta profesional si personal, sa o faca de voie, nu de nevoie. Toti cei care nu vor sa ajunga vreodata sa se simta exilati in propria tara, precum parintii lor, impinsi spre un mod de viata pe care il detesta si condusi de oameni pe care ii dispretuiesc.
Nu era nevoie de nici un sondaj de opinie printre cei 10.000 de tineri care au participat zilnic la Summer Well pentru a primi confirmarea ca viata pe care si-o doresc este incompatibila cu principiile dupa care Romania este condusa azi. Era suficient sa te misti printre ei, sa ii privesti, sa ii asculti ce vorbesc, sa gusti ce mananca, sa asculti muzica, sa respiri briza racoroasa a Parcului Stirbey, vegheat de o Luna gigantica si binevoitoare, ca sa intelegi ca ei si cei ce au iesit in strada pentru a-l sustine pe Voiculescu sunt de pe alte planete.
Nu exista nici un dubiu ca pentru a replica, zi de zi, la nivelul intregii tari, acea oaza de normalitate in care se simteau perfect este nevoie ca premisele ce au facut posibile ascensiunea turnatorului Felix, controlul sau asupra politicii si economiei si raspandirea pe scara larga a modelului toxic pe care l-a creat sa dispara odata pentru totdeauna. Si, cu toate acestea, legatura dintre aspiratiile noii generatii, mijloacele prin care si le poate atinge si actiunile pe care trebuie sa le intreprinda nu se realizeaza.
Acum 24 de ani, multi dintre tinerii care isi doreau sa traiasca intr-o altfel de Romanie veneau in Piata Universitatii sa asculte muzica cantata de aceiasi oameni care le spuneau, de la balcon, si ce ar trebui sa ceara de la cei ce conduc tara si ca, daca nu vor face asta, nimeni nu va putea sa determine in locul lor schimbarea tarii.
Astazi, majoritatea copiilor celor care au fost alungati din Piata Universitatii de Ion Iliescu si ai sai nu simt nevoia sa amestece politica in muzica. Li se pare ca o polueaza. De fapt, nu vor sa amestece nimic cu politica. Nici macar atunci cand au iesit pentru a protesta impotriva Rosiei Montana nu si-au directionat atacul spre radacina problemei. Sunt convinsi ca tot ce tine de politica pateaza.
Si au perfecta dreptate. Greu mai poti vedea ceva luminos, care sa iti dea motive de speranta, printre atatea vorbe goale, promisiuni mincinoase, jocuri duble, tradari, impostura si incompetenta crasa. Cu toate acestea, daca vor cu adevarat sa traiasca intr-o alta Romanie, vor trebui sa isi murdareasca mainile. Nu pentru a intra in randul celor ce si le-au manjit deja in afaceri de coruptie sau in jocuri politice imorale, ci pentru a dezradacina tot ce e mizerabil in modul in care le este gestionat viitorul.
Responsabilitatea convingerii lor de a se implica in activism civic si politica, insa, nu le apartine. Este a noastra, a celor care am ratat acum 24 de ani misiunea la care ne angajasem in Piata Universitatii. Daca ne iesea ce ne propusesem atunci, Voiculescu nu ar mai fi ajuns la anvergura la care a ajuns. Si nici militienii, securistii si politrucii lui nu ar mai fi indraznit sa scoata astazi capul.
Revansa pentru seria de infrangeri pe care le-am suferit de atunci incoace nu ne-o putem lua de unii singuri. …
