?Sub presiunea internationala crescanda, la inceputul anului 1999 au avut loc mai multe runde de negocieri sarbo-albaneze, care au esuat in final la Rambouillet, in Franta. Ca urmare, NATO a declansat pe 24 martie 1999 o campanie de bombardamente aeriene asupra intregului teritoriu al Iugoslaviei, pentru a-l obliga astfel pe Slobodan Milosevici sa retraga fortele armate sarbe din provincie. Acest conflict aero-terestru a creat in dreptul international controversatul precedent al interventiei armate in afacerile interne ale unui stat din considerente umanitare – protejarea etnicilor albanezi din provincia Kosovo. Dupa 78 de zile de bombardamente, punctate cu numeroase incidente de daune colaterale, intens exploatate mediatic, Milosevici a cedat conditiilor aliate. La Kumanovo a fost semnat, pe 9 iunie 1999, un Acord tehnic de retragere a fortelor sarbe si de ocupare a provinciei de o forta NATO formata initial din 50.000 de militari KFOR (Kosovo Force), care avea misiunea de a asigura pacea si stabilitatea zonei. Provincia a fost condusa in baza Rezolutiei 1244 a Consiliului de Securitate de o administratie ONU – UNMIK, pana la proclamarea unilaterala a independentei provinciei pe 18 februarie 2008. Milosevici a fost rasturnat de la putere in septembrie 2000 si predat Tribunalului Penal de la Haga pe 31 martie 2001 pentru a fi judecat pentru crime de razboi impotriva umanitatii, decedand in arest la 11 martie 2006.
Interventia NATO din 1999 impotriva Serbiei a fost insotita de un amplu razboi propagandistic. La fel s-a intamplat si in perioada 1991-1995. De data aceasta, propaganda sarba a invatat din greseli si s-a ridicat la nivelul atacului mediatic al NATO. Cum a reusit Belgradul aceasta performanta?
Invatand lectia amara a zdrobitoarelor infrangeri mediatice si imagologice suferite pe plan international in timpul conflictelor cu croatii si bosniacii din anii 1991-1995, Belgradul si-a luat din timp masuri severe de precautie. Legea privind Informatiile Publice din 20 octombrie 1998 a asigurat justificarea legala a masurilor represive si de cenzura in plan mediatic ale regimului Milosevici, chiar daca ele contraveneau flagrant documentelor Natiunilor Unite si europene privind drepturile omului, libertatii de expresie.
Conform acestor prevederi legale, mass-media sarba nu mai putea difuza programe sau informatii de provenienta straina, dar si interna, daca acestea aveau „un continut politic sau propagandistica” susceptibil de a induce populatiei frica, panica sau defetism, afectand capacitatea de raspuns a cetatenilor pentru apararea integritatii Republicii Serbia sau a Republicii Federative Iugoslavia.
Propaganda Belgradului
Imediat dupa ce au inceput atacurile aeriene ale NATO in 24 martie 1999, Ministerul Informatiilor condus de reprezentantul Partidului Radical, Alecsander Vucic, a emis instructiuni obligatorii pentru toata mass-media din Iugoslavia, care cuprindeau linii directoare (media guide-lines) severe. Potrivit acestora, era interzisa difuzarea oricaror date privind pierderile armatei sau ale politiei, iar editorialele trebuiau sa serveasca doar intereselor statului, fara nici cea mai mica …
