Flota militara romaneasca a fost decimata de sovietici in septembrie 1944. Ne-au luat, ca prada de razboi, nu mai putin de 119 vase de toate categoriile, intre care distrugatoarele „Marasesti” si „Marasti”, submarinul Delfinul si nava-scoala Mircea. O parte ne-au fost restituite, in 1945 si 1946.
Ne vom ocupa in cele ce urmeaza de povestea unui alt tezaur al Romaniei, pe care tot rusii ni l-au luat. Este vorba de flota militara si comerciala, capturata de sovietici in septembrie 1944. Numai in ceea ce priveste flota militara, cifra se ridica la 119 nave de toate categoriile, de la distrugatoarele a”Marasesti” si a”Marasti”, pana la nava-scoala a”Mircea”, submarinul a”Delfinul”, ca sa nu mai vorbim de canoniere, torpiloare, vedete rapide, lista fiind completata cu vasele de lupta fluviale. Toate au fost duse in porturile rusesti, unde au capatat alte denumiri. Urmeaza insa doua momente, in 1945 si 1946, cand rusii decid sa ne restituie o mica parte din ceea ce ne luasera ca prada de razboi. Eram tara invinsa, iar ei invingatorii, in cel de-al Doilea Razboi Mondial.
Avem la dispozitie descrierea acelor evenimente, in special declaratiile inaltilor comandanti sovietici, cat si ale politicienilor romani, cei aflati atunci la putere, multi dintre ei din noul val, comunist. Se incearca a se da impresia unor sarbatori, cu toate ca declaratiile inaltilor ofiteri ai Marinei Regale Romane arata cu totul altceva. Amaraciunea. Este un tablou pe care il privim azi, la 70 de ani distanta, in timp. Marturii descrise in cartea „Politica navala postbelica a Romaniei”, cu referire la perioada anilor 1944-1958, autorul volumului fiind comandorul Marian Mosneagu, doctor in Istorie.
Un patriot, amiralul Petre Barbuceanu
Un personaj se evidentiaza, Petre Barbuceanu, amiral, subsecretar de stat pentru Marina. Asa cum il descrie contraamiralul Nicolae Cristescu, intr-o circulara referitoare la restituirea navei-scoala „Mircea”, a fost omul care a depus un urias efort, zi de zi, pentru recuperarea flotei noastre. Primind sprijin de la Petru Groza, presedinte al Consiliului de Ministri, cat si de la Vasile Rascanu, ministru de Razboi, Petre Barbuceanu a tinut contact permanent cu inaltii oficiali rusi care se aflau pe teritoriul Romaniei.
Exista insa un element foarte interesant in acea circulara a contraamiralului Cristescu, care arata pana la urma cadrul in care se gasea tara noastra in acel moment, inceputul tranformarii Romaniei in stat comunist. „A reusit sa arate ca Marina noua se gaseste intr-adevar pe drumul democratiei, devotandu-se intereselor superioare ale tarii”. Mult mai clara este declaratia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, vice-presedinte al Consiliului de Ministri, pe 12 octombrie 1945, cand are loc, la Galati, ceremonia predarii de catre rusi a 41 de nave, dintre care 16 militare. „Sarbatorim un mare succes politic al Guvernului Petru Groza. Este in afara de orice banuiala ca numai un Guvern care se bucura de increderea URSS putea obtine restituirea unor vase inarmate, care au fost trimise pentru a raspandi moartea si a pustii teritoriile unui stat vecin”.
Prima lista a navelor restituite
Conform datelor pe care le avem la dispozitie, eforturile Romaniei incep inca din vara lui 1945, cand o delegatie a noastra, aflata la Moscova, in randul careia se afla si ministrul de Razboi, ridica problema flotei. Rusii se arata deschisi. Alta delegatie, condusa de Petru Groza, pune pe tapet acelasi subiect, iar anuntul oficial se va face in septembrie, acelasi an. Sovieticii ne dau inapoi navele. Nu toate, insa. Moscova decide, in 25 septembrie, sa ne restituie distrugatoarele a”Marasesti” si a”Marasti”, canonierele a”Ghiculescu” si a”Stihi”, la care se adauga torpiloarele a”Zborul” si a”Zmeul”, submarinul a”Delfinul”, sase vedete torpiloare si trei vedete fluviale. Urmeaza navele din flota comerciala, adica salupele hidrografice a”Randunica” si a”Pescarus”, trei remorchere, opt slepuri si doua slepuri-tanc, un pontoon, trei salupe, doua barcazuri, trei ambarcatiuni cu vele si un doc plutitor de 1.400 de tone.
Prietenia a”injghebata”
Era necesar ca ai nostri sa refaca echipajele care sa preia navele militare. Cu putin timp inainte de festivitatea de la Galati, amiralul Petre Barbuceanu se adreseaza ofiterilor si militarilor din Marina Regala Romana. Este mai degraba un mesaj de imbarbatare, in conditiile vitrege de atunci. Dar sa vedem ce scrie amiralul, conform arhivelor, in Ordinul din 4 octombrie 1945. „Aceste nave vor forma nucelul nucleul Marinei noastre de razboi viitoare”, urmand apelul catre camarazii sai, „sa reinvie traditia si spiritul marinaresc de care au fost animati altadata marinarii romani. Se cere din partea tuturor, in aceste timpuri grele, destule sacrificii pe care eu le inteleg ca sunt greu de suportat, dar cu totii trebuie sa contribuim la ridicarea acestei Marine si sa o aducem la inaltimea pe care o doreste poporul democratic roman”.
Asa cum noua politica o cere, amiralul nu uita sa spuna si despre prietenia romano-sovietica. Evident, un sablon in spatele caruia se ascundea parca o veche zicala romaneasca, „te faci frate cu Dracul, pana treci puntea”. Amiralul le spune asadar marinarilor romani cum va sta treaba de acum incolo. „Sa contribuie fiecare, din toate puterile, la cimentarea legaturilor de prietenie intre Marina Regala Romana si Marina Sovietica, datorita carei prietenii injghebate a fost posibil sa ni se restituie aceste nave, pe care sa ne sprijinim acum, ca sa putem sa ne intarim in viitor, cu concursul prietenesc al marinarilor sovietici”. Foarte interesant cuvantul a”injghebat”, inteligent strecurat. Care inseamna ceva facut la repezeala. Alte comentarii sunt de prisos.
Despre invingator si invins
Discursurile oficialilor romani si sovietici prilejuite de festivitatea de la Galati, din 12 octombrie, ne transmit destul de clar atmosfera. De remarcat ca amiralul Petre Barbuceanu accentueaza faptul ca rusii ne restituisera doar „o parte” din flota militara. Dar cel mai interesant aspect este scos in evidenta de ministrul nostru de Externe, totodata vice-presedinte al Consiliului de Ministri, Gheorghe Tatarescu, cel care pune lucrurile la punct si arata clar locul Romaniei dupa incheierea celei de-a doua conflagratii mondiale. Ba chiar accentueaza ideea ca tot ceea ce se intampla in acea zi este o premiera in relatiile celor doua tari, care pana nu demult au fost in tabere adverse.
„Cred ca este pentru prima data in istoria razboiului cand invingatorul restituie invinsului armele cu care i-a adus moartea si pustiirea”. Recunosteam ca suntem mult mai slabi, in comparatie cu uriasul de la Rasarit, declara, la randul sau, Petru Groza. „Vasele noastre sosite astazi, aici, sunt si ele solii acestei epoci viitoare de pace, sunt si ele martore ca alaturi de noi, in Rasarit, avem un urias si puternic vecin, in popoarele URSS”.
Momentul este subliniat si de sovietici, prin amiralul Bogdenko, cel care vorbeste despre „renasterea Marinei democratice romane”. Sunt semnate, de catre cele doua parti, procesele verbale de predare-primire a nevelor, apoi militarii rusi le parasesc, iar romanii le iau locul. Cel care, oficial, ia in primire navele, capitan-comandorul Reteanu, rosteste, conform uzantelor, ca „in numele Majestatii Sale Regelui si al Guvernului Romaniei, am onoarea a primi navele, asigurandu-va de recunostinta ostasilor Marinei Regale Romane fata de Guvernul URSS”.
„Acolo sunt si Ochii Regelui”
Nu exista nicio relatare despre prezenta Regelul Mihai la Galati, pe 12 octombrie 1945. Explicabil, avand in vedere ca acesta se afla deja in conflict cu Guvernul impus de sovietici in Romania. Suveranul refuza astfel sa fie parte a noii puteri, in ceea ce istoria consemneaza drept „greva regala”. Si totusi, asa cum in discursul sau tine sa sublinieze, Gheorghe Tatarescu considera ca „de departe, ochii Regelui au putut sa vada primirea vaselor noastre militare, si e firesc sa fie asa. Acolo unde e Tara si unde e Guvernul Tarii, acolo sunt si ochii Regelui”. Alta va fi situatia in ziua de …
