Albumul „Kastello”, care ilustreaza arhitectura palatelor tiganesti, este prima initiativa de documentare a acestui fenomen. Unele sunt desenate de tigani, arhitectii doar au semnat proiectele.
Igloo Media a lansat marti seara un album care documenteaza cea mai tipatoare realitate arhitecturala a Romaniei, palatele tiganesti. Moda palatelor tiganesti e pe cale de a se stinge, dar a marcat foarte puternic esteticul oraselor in care s-a manifestat. „Nu a existat nici un fel de reactie timp de zece ani (arhitectii ar fi trebuit sa se sesizeze primii), iar acest fenomen este pe cale de a se sfarsi. Nu se mai construiesc astfel de cladiri azi”, a observat arhitectul Rudi Stefanescu.
Fenomenul caselor „faloase”, a explicat antropologul Vintila Mihailescu, se regaseste in toate tarile din jur, din Ucraina pana in India.
Oamenii vin de la munca din Emirate si isi fac case ca „acolo”, investesc tot ce au agonisit in aceste cladiri si apoi sunt la fel de saraci ca inainte de plecare si-si duc traiul precar intr-o singura incapere.
„Din punct de vedere functional, aceste cladiri sunt cel putin ciudate, iar din punct de vedere estetic sunt bizare”, a rezumat Mihailescu, grabindu-se totusi sa atraga atentia asupra faptului ca aceste case sunt mai coerente din punct de vedere cultural decat casele faloase ale romanilor. „Palatele incifreaza niste semne, elemente care indica stratificarea sociala, implica o intreaga iconografie care trebuie descifrata.”
Insa din punctul de vedere al psihologului Alfred Dumitrescu, aceste cladiri nu sunt decat expresia usor isterica a nevoii de recunoastere si vizibilitate a comunitatii rome. „Aceasta comunitate este invizibila si necunoscuta. Dar nu trebuie sa uitam faptul ca noi toti avem aceleasi nevoi, iar aceste case chiar asta fac.
Puncteaza un varf, ceva vizibil, colorat si important”, a adaugat. Un alt invitat la lansarea albumului „Kastello” a fost publicistul de nationalitate roma Vasile Ionescu, prezent si in album cu un text, care insa a vorbit mai putin despre fenomenul arhitectural in discutie si mai mult despre problemele romilor, ale perceptiei deformate a romanilor fata de acestia, nereusind sa-si infranga reflexul de militant pentru drepturile romilor.
„In textul pe care l-am dat celor de la Igloo, de care si eu ma mir, incerc sa maimutaresc discursul rationalist european”, a tinut sa mentioneze, lasand sa se intrevada un usor dispret fata de acest discurs. Si, intr-adevar, textul lui Vasile Ionescu din album imita pana la caricatural rigoarea academica si excesul de concepte operationale, care ajung sa aiba valoare in sine, si explica, intr-un mod foarte inteligent, despre „arhitectura interioara a sufletului (oriental) rom in exil”, fara nici o trimitere insa la subiect.
Casele romilor difera de la o regiune la alta, de la o familie la alta, avand insa si ceva in comun. „Cele din vestul tarii citeaza mai mult si mai explicit din arhitectura culta, mai ales clasica si neoclasica, de exemplu influente din arhitectura franceza, ca multi dintre ei au trecut pe acolo. In sud si in Moldova se regasesc celebrele turnulete cu mai multe stresini si acoperisuri inalte.”
De cele mai multe ori, romii cu stare vor case aproape identice cu cele ale vecinilor, rudelor, prietenilor, dusmanilor, dar cu ceva in plus. Un turn mai inalt sau cu doua turnulete mai mult, niste sculpturi mai complicate in fata casei sau pur si simplu mai multe brizbize. Important este insa sa transmita ideea ca si ei sunt precum vecinii si semenii lor, dar „mai ceva ca ei”.
Un alt amanunt interesant este acela ca, in multe cazuri, proprietarii caselor sunt cei care au facut schitele dupa care au construit mesterii casa, explica arhitectul Bruno Andresoiu. Avand un astfel de client, arhitectul este „castrat” ab initio. El fie se conformeaza, docil, gusturilor clientului, fie, mai rau, are doar un rol birocratic, semnand documentele necesare intrarii in legalitate a unei cladiri deja finisate.
