Expresia „bolnavul Europeia” a fost lansata de tarul Nicolae I in discutiile cu ambasadorul Imperiului Britanic despre situatia Imperiului Otoman, in preajma razboiului din Crimeea.?La putin peste 150 de ani, ecuatia geopolitica europeana este remarcabil de similara si are aceiasi actori: Occidentul, Rusia si Turcia, cu un factor agravant care este Crimeea. Problema turca a revenit si, deocamdata, cel putin in Occident, nimeni nu stie cum sa o rezolve. In multimea de necunoscute care privesc implicatiile loviturii si contraloviturii de stat din Turcia, exista insa si o certitudine: Occidentul nu isi poate permite sa izoleze si sa abandoneze Turcia.
Prima necunoscuta care priveste Turcia este natura regimului pe care il va impune in cele din urma presedintele Erdogan, dincolo de dictatura personala. Erdogan nu a facut un secret din faptul ca nu priveste democratia ca pe un sistem politic in sine, ci ca pe un „vehicula” catre altceva. Daca acest altceva este tirania pe care a instituit-o in ultimele zece zile, cand prin declararea starii de urgenta si-a insusit intreaga putere si a suspendat drepturile civile ale turcilor, sau ceva mai sinistru este o chestiune cruciala pentru viitorul Turciei si al relatiilor sale cu Occidentul. Actiunile lui Erdogan de dupa tentativa de lovitura de stat seamana, uneori pana la identitate, cu cele ale lui Mussolini, Hitler, Stalin sau Mao, cei trei lideri totalitari ai secolului al XX-lea, si, cel putin la noi, cuvantul „totalitarisma” a fost rostit si scris in legatura cu regimul Erdogan, dar, daca ne mentinem in limitele stricte ale definitiei, regimul turc nu este unul totalitar sau, cel putin, nu inca. Ceea ce ii lipseste este dimensiunea ideologica. Iar singura ideologie pe care o poate asuma regimul Erdogan este islamismul. Problema revine, asadar, la intrebarea: „Ce fel de regim islamist doreste sa instaureze Erdogan in Turcia?a”.
Propaganda turca sustine ca tinta valului masiv de epurari din ultimele zece zile – zeci de mii de militari, politisti, functionari publici, cadre didactice, dar si oameni de stiinta si profesori universitari – este „virusul Gülenist” care ar fi infectat statul, armata si scolile turce. Organizatia Hizmet a lui Fethullah Gülen are ea insasi teluri islamiste, iar Gülen nu este nici el un democrat de convingere ci tot de conjunctura, iar propaganda lui Erdogan doreste sa consacre criza turca drept un razboi intre doua variante de islamism. In pofida faptului ca inca de la venirea sa la putere, acum 13 ani, Partidul Justitiei si Dezvoltarii (AKP) a fost descris drept „islamist moderat”, dar adevarul este ca nimeni nu stie care este raportul intre islamism si „moderatie”. Ceea ce stim este ca doctrina AKP este inspirata de islamismul promovat de Fratia Musulmana in Egipt, o ideologie care imbina elemente moderne totalitare evidente cu fundamentalismul religios „traditional”. Ceea ce nu stim este cum ar arata o tara in care ideologia islamista a Fratilor ar deveni lege fundamentala, pentru ca nu s-a incercat niciodata. Ce-i drept, in Maroc, partidul la putere – numit tot Partidul Justitiei si Dreptatii – este la fel ca si fratele sau din Turcia, tot un partid islamist inspirat de Fratie, dar acolo puterea este seculara si se afla in mainile regelui. Cazul Hamas – alta ramura a Fratiei – este oarecum irelevant pentru ca situatia din Gaza este una particulara si marcata de razboiul impotriva Israelului. Singurul exemplu pe care il avem este tara de origine a Fratiei Musulmane, unde am avut parte de aproape un an de guvernare islamista sub presedintia lui Mohamed Morsi, in 2012-2013. Morsi a promis libertati politice extinse si „democratie islamica”, dar dupa numai cateva luni a incercat sa modifice Constitutia pentru a introduce sharia, a limita drepturile femeilor si a-si consolida puterea personala, astfel ca armata, sub conducerea lui Abdel Fattah al Sisi, l-a indepartat pe Morsi de la putere printr-o lovitura de stat si a instaurat un regim cel putin la fel de represiv, dar secular. Lovitura de stat din Egipt a starnit furia lui Erdogan, care a rupt relatiile cu Egiptul si nu conteneste sa ceara eliberarea lui Morsi. Chiar saptamana trecuta, dupa tentativa de lovitura de stat, Erdogan a dat un interviu la Al Jazeera, in care l-a atacat din nou pe al Sisi, calificandu-l drept un „pucist” asemeni celor din Turcia, care si-a ucis mii de compatrioti. Mesajul transmis in Orientul Mijlociu este limpede: „Calea catre islamism este sigura in Turcia si vom avea grija de toti pucistii secularisti la timpul potrivit”.
Ca Erdogan si AKP vor sa arunce peste bord si ultimele ramasite ale kemalismului secular o dovedeste si noua Constitutie pe care presedintele turc doreste sa o adopte si care, pe langa instaurarea regimului prezidential, urmareste sa elimine orice referinta la caracterul secular al republicii turce. Cum a declarat scurt presedintele Parlamentului de la Ankara, „secularismul nu isi are locul in noua Constitutie”.
Pericolele islamismului
Cel mai mare pericol al fortarii introducerii unui regim islamist este cel al unor confruntari interne, daca nu chiar cel al razboiului civil. Societatea turca este, evident, majoritar islamista, dar exista o componenta secularista importanta de cel putin 40% din populatie. Aceasta forta, chiar daca acum este supusa unei represiuni brutale si intimidarilor, se va regrupa la un moment dat si va dori sa riposteze. Confruntarea, indiferent de forma pe care o va lua, va slabi si va destabiliza si mai mult statul turc si va ameninta stabilitatea regionala.
Pe de alta parte, un regim islamist inspirat de Fratii Musulmani va crea o multime de probleme politice in Orientul Mijlociu. In afara de Turcia lui Erdogan, regimul lui Morsi a fost sustinut doar de Qatar. In schimb, al Sisi are sustinerea Emiratelor Arabe Unite si a Arabiei Saudite, care, din motive care tin de relatiile ideologice si de putere din lumea araba, considera Fratia Musulmana drept o amenintare existentiala si, ca atare, unul din cei mai mari inamici ai monarhiei saudite. Dupa dezastrele din Siria, Irak, Libia si Yemen si ascensiunea Statului Islamic, ultimul lucru de care are nevoie Orientul Mijlociu ar fi cresterea tensiunilor intre Turcia si Arabia Saudita sau intre arabi si turci.
In al treilea rand, problema armatei ramane o mare dilema pentru Erdogan. Desi a arestat sau demis o treime din conducerea armatei, Erdogan nu poate, in mod realist, sa elimine cu totul componenta secularista foarte puternica dintr-o armata de peste un milion de oameni. Pentru a-si consolida regimul si pentru a face fata numeroaselor amenintari externe – rebeliunea kurda, Statul Islamic, atacurile teroriste, ascensiunea Rusiei – , Erdogan este obligat sa consolideze armata, dar, consolidand armata, nu va face decat sa creasca riscurile ca aceasta sa il indeparteze de la putere printr-o noua lovitura de stat. Daca in institutiile statului si in serviciile de informatii, Erdogan poate aduce credinciosi fideli, el este obligat sa mentina o armata profesionista, care poate fi un factor de aparare si diseminare a secularismului. Aceasta tensiune latenta intre guvernarea islamista si armata secularista va constitui si in urmatoarea perioada un factor de instabilitate si incertitudine interna.
In al patrulea rand, un regim islamist pe teritoriul Europei si in pragul Uniunii Europene reprezinta un element de preocupare serioasa pentru Occident. Islamismul politic este expansionist si, prin urmare, exista un pericol concret de destabilizare a Balcanilor de catre o Turcie islamista. Inca de pe vremea in care fostul premier Ahmet Davutoglu era ministru de Externe, Turcia a lansat o campanie agresiva, economica si culturala de revenire in Balcani, care a trecut aproape neobservata in Occident si care a reusit cel putin in doua tari, Bosnia si Kosovo. Radicalizarea musulmanilor din Balcani de catre o Turcie islamista nu mai reprezinta de acum un scenariu indepartat, ci trebuie luata in considerare ca o amenintare posibila.
In umbra Rusiei
S-a discutat mult in ultimele zile despre posibila volta strategica a lui Erdogan dinspre Occident spre Rusia, invocandu-se demersurile de normalizare si reapropiere turco-ruse initiate luna trecuta de Ankara dupa doborarea avionului rus in noiembrie si dupa declaratiile lui Erdogan privind un triunghi Rusia-Turcia-Iran care sa rezolve numeroasele probleme din Orientul Mijlociu. A fost pusa chiar in discutie apartenenta Turciei la NATO dupa ce secretarul de Stat John Kerry a avertizat ca ar putea fi suspendata din Alianta daca represiunile vor continua si dupa ce Ankara a crescut presiunile asupra Statelor Unite in privinta extradarii lui Gülen.
Adevarul este insa ca Turcia nu are alternativa la NATO, o alianta in care are statut egal cu Statele Unite si cu celelalte puteri occidentale. In relatia cu Rusia, lucrurile stau cu totul altfel. ?Erdogan a …
