Ecourile victoriei in alegeri a Syriza reprezinta o amenintare existentiala la adresa Uniunii Europene intrucat progra?mul ideologic al populismului de stanga este incompatibil cu actualele institutii si actuala constructie, de esenta liberala.
Wall Street Journal, Biblia capitalismului global, a publicat acum cateva zile o informatie potrivit careia pro?ductia industriala a Greciei s-a prabusit pur si simplu in luna iulie dupa inchiderea bancilor. Aflati in imposibilitatea de a avea acces la bani, antreprenorii greci au fost nevoiti sa opreasca productia si timp de o luna industria elena a fost para?lizata. Din alta perspectiva, in timp ce ?Tsipras si (fostul) ministru de Finante Varoufakis jucau poker la cacealma cu celebra Troika (FMI, UE, Banca Cen?trala Euro?peana) si organizau un referendum perfect inutil, economia elena era, poate cu exceptia turismului, complet blocata de spectrul falimentului si iesirii din Zona Euro.
Concluzia de bun-simt este ca aceasta pra?busire econo?mica singura ar trebui sa fie o dovada covarsitoare a incredibilei ires?ponsabilitati a lui Alexis Tsipras si a guvernului Syriza, care intr-o luna in care au pariat totul sau nimic, deoarece a generat si mai multa incertitudine economica (bursa din Atena a pierdut 16 procente in prima zi in care a fost des?chisa) si mai multa contractie, si mai mult somaj. Si aceasta ar fi daca presupunem ca scopul guvernului Syriza si logica in care func?tioneaza acesta ar fi economic si social, adica daca admitem ca Syriza a urmarit in mod onest sa obtina un acord care sa permita redresarea mai rapida a economiei elene pe baze mai sanatoase. Dar nu acesta a fost scopul lui Tsipras. Syriza nu are nici un interes sa refaca economia Greciei pe temeiuri capitaliste, ci anticapitaliste. De aceea, a”lupta” lui Tsipras si Varoufakis? a avut intotdeauna resorturi si scopuri? ideologice, nu economice si sociale.
Declinul social-democratiei
Daca privim structura Syriza, raman putine dubii cu privire la natura si scopurile acestui conglomerat politic. Agentiile de presa occidentale numesc Syriza in mod delicat „o coalitie de partide radicale de stanga”. Dar cat de radicale? Syriza este relativ nou pe scena politica (a fost infiintat in 2004), dar partidele care o compun nu sunt deloc noi. Toate, de la Synaspismos (partidul lui Tsipras) la Organizarea Comunista (maoist), Stanga Muncitoreasca Internatio?nalista (trotkist) si pana la ecologisti se trag intr-un fel sau altul din batranul Partid Comunist Grec (KKE), in urma a numeroase scindari si delimitari. Dar daca KKE a ramas fidel pana si astazi stalinismului originar si luptei de clasa, Syriza s-a adaptat timpurilor (post)moderne si reprezinta o specie ?noua de stanga radicala.
Yanis Varoufakis si-a obtinut doctoratul la Universitatea Essex, unde l-a intalnit si a fost influentat de profesorul de stiinte politice de orgine (binein?teles) argentiniana Ernesto Laclau. Spunem „binein?teles” pentru ca sarcina? intelectuala pe care si-a propus-o Laclau a fost sa recupereze pentru stanga legitmitatea uneia din trasaturile definitorii ale politicii argentiniene: popu?lismul.
Ceea ce propune Laclau stangii post-marxiste este renun?tarea la categoria clasica de proletariat si reunificarea stangii in spatelele unei contructii noi – „poporul” – care sa se constituie ca forta de lupta pe un nou aliniament, o noua linie de demarcatie de o parte a careia se afla poporul, iar de cealalta ?Sistemul sau establishmentul, oricare ar fi acela. Caracterul vag al acestei delimitari este salutat ca un avantaj de ganditorul argentinian care pretinde ca masele au o rationalitate proprie ce se poate opune cu succes Centrului ocupat de elita dominanta, traditional liberala. In conse?cinta, tinta luptei noii stangi radicale trebuie sa fie eliminarea in totalitate a Sistemului si inlocuirea lui cu o „democratie radicala”.
Ce inseamna de fapt „democratie radicala” este la fel de vag, dar un alt filozof/militant al stangii radicale Slavoj Zizek, ne da un indiciu: Tinta este „democratizarea” pietei si? a economiei dominate de „corpo?ratii”, ceea ce nu este decat un alt termen pentru „nationali?zare”, dar o nationalizare in care statul sa fie supus controlului democratic, nu cum au procedat comunistii ultima oara.
Este putin important daca aceste lucruri nu au nici o noima, important este ca un numar important de oameni cred in ele. Si e vorba in primul rand de oameni educati, urbani, multi dintre ei proveniti din mediul universitar. In Grecia, Syriza are o sustinere de 85% in universitati. In Spania, a fost un lector universitar – Pablo Iglesias – cel care a lansat miscarea Podemos (Putem) pe liniile de demarcatie fixate de Laclau. Inamicul declarat al Podemos este la „casta” elita privilegiata si corupta, iesita din Constitutia franchista din 1978. Ceea ce-si propune Podemos este sa arunce peste bord intregul sistem de dupa 1978 si sa-l inlocuiasca cu o noua forma de democratie radi?cala.
Daca n-ar fi fost criza economica si masurile de disciplina fiscala impuse de Uniunea Europeana, aceste miscari ar fi ramas marginale, restranse la spatiul academic. Dar criza a adus un nou dusman impotriva caruia stanga radicala a reusit sa ralieze masele: Austeritatea.
„Cauza Europeia”
Austeritatea a devenit simbolic si politic arma cu care Sistemul/elita exploatatoare asupreste Poporul democratic si, ca atare, raul absolut impotriva caruia trebuie luptat. Ca Germania a fost? principalul promotor al politicilor de austeritate a reprezentat un bonus pentru stanga? radicala, gata oricand sa arunce cu acuzatii de fascism in toate directiile.
Tsipras a devenit, natural, portstindardul luptei antiausteritate pe intregul continent. In ianuarie, cand Syriza a casti?gat alegerile, la Atena erau pre?zenti cei mai importanti repre?zen?tanti ai stangii de pe tot continentul. Victoria Syriza a devenit o victorie universala a stangii iar cauza Syriza – oprirea programelor de austeritate – a devenit? cauza intregii stangi. Tsipras a fost dintru inceput constient de aceasta dimensiune pentru ca el insusi a proclamat intr-un articol din Le Monde: „Cauza Greciei este Cauza Europei”, cu conse?cinta implicita ca o victorie a ?Syriza va aduce transformarea intregii Uniuni Europene intr-o Europa mai „democratica” si, evident, mai de stanga. Multi au visat la aceasta victorie inclusiv „cu voce tare” in articole de ?presa si emisiuni TV, pana in ultima clipa, adica pana in noaptea de 11 spre 12 iulie cand o delegatie ?germana extrem de bine pregatita pana la ultimul detaliu l-a fortat pe Tsipras sa capituleze cu cifrele pe masa.
Prim-ministrul? grec stia ca faptele si cifrele sunt impotriva lui, dar a mizat pe sustinerea politica a celorlalte state debitoare si a liderilor de stanga. In final, scrie New York Times, n-a avut decat sustinerea slaba lui François Hollande si a lui Matteo Renzi. Toti ceilalti au fost impotriva stergerii datoriei si pentru austeritate, inclusiv fratii de suferinta Spania si Portugalia. Cel mai …
