Primul Razboi Mondial a mobilizat 70 de milioane de oameni, din care 45 de milioane au fost raniti, luati ostateci sau dati disparuti. Au murit circa noua milioane, in medie, in jur de 230 de persoane pe ora. Sa spunem, intr-o zi normala, pentru ca uneori mureau zeci de mii intr-o singura batalie. Un tablou oribil si totodata atat de complex si de nou pentru lumea de atunci incat era, practic, imposibil de redat sau de povestit in intregime.
In acele conditii, nici viata fotografilor de razboi n-a fost mai usoara. Cu o tehnologie nu foarte performanta, cu reguli care le ingreuna accesul pe campul de lupta si cu restictiile cenzurii, fotografii Primului Razboi Mondial si-au facut datoria, dar fara a straluci asemeni urmasilor lor: niciuna dintre pozele Marelui Razboi nu concureaza imaginile iconice realizate in Al Doilea Razboi Mondial sau in Razboiului din Vietnam ori in conflictele care i-au urmat. Si n-a fost doar tehnologia de vina.
Despre toate acestea si conditia fotografului in razboi au scris Tamás Szémann si András Kolbert, intr-un text publicat duminica, 20 iulie, pe index.hu, unul dintre cele mai importante portaluri de stiri din Ungaria. Redam mai jos pasaje ale articolului.
*
Rosturile unui fotograf de razboi sunt diverse. Inainte de toate, insa, datoria sa este de a ridica moralul compatriotilor sai si, abia apoi, de a surprinde momentele istorice sau viata de zi cu zi a razboiului.
Primele fotografii de razboi cu adevarat reusite au fost cele realizate in timpul Razboiului Civil din America. Normal ar fi fost ca tehnologia si metodelor mai evoluate din vemea Primului Razboi Mondial sa fi facut posibila realizarea unor imagini si mai reusite, care sa prezinte ororile petrecute intre 1914 si 1918 mult mai realist, mai autentic. N-a fost insa asa.
Razboiul din Crimea si Razboiul Civil din America s-au suprapus oarecum cu nasterea fotografiei. Nu e de mrare, asadar, ca cele doua conflicte n-au putut fi surprinse intr-o maniera multumitoare. Imaginile realizate cu un timp de expunere mare faceau din start imposibila fotografierea, de exemplu, a cavaleriei sau a altor scene de lupta mai dinamice. De aceea, fotografii vremii au documentat cele doua razboaie pozand militarii indeosebi inainte si dupa lupta.
Cand a inceput, insa, Primul Razboi Mondial, existau deja aparate cu care puteau fi fotografiate si scenele de lupta mai dinamice. Aparatele de dimensiuni mai mici si dezvoltarea ?tehnologiei de inregistrare a imaginilor au dus chiar, la inceputul anilor 1900, la „democratizarea” fotografiei, prin accesul amatorilor la acest domeniu. Bunaoara, modelul Vest Pocket Kodak, lansat in 1912, s-a bucurat de o popularitate aparte in randul militarilor.
In timpul Primului Razboi Mondial, existau reglementari speciale care interziceau soldatilor si, in anumite cazuri, chiar si ofiterilor sa aiba la ei aparate de fotografiat personale. Cei care, totusi, ignorau aceasta norma si isi luau, pe ascuns, un aparat foto cu ei, o faceau nu atat pentru a poza scene de razboi, cat pentru a trimite acasa imagini in care cei dragi sa ii vada cat de bravi sunt.
Merita reflectat asupra unui aspect semnificativ: niciuna dintre imaginile de razboi celebre, iconice, nu sunt din Primul Razboi Mondial, ci din conflicte care au avut loc decenii mai tarziu. Fotografiile lui Capa cu debarcarea in Normandia sau cea cu luptatorul impuscat in Razboiul Civil din Spania, au aparut mai tarziu. La fel, fotografia lui Joe Rosenthal cu soldatii care arboreza un drapel, e din cel de Al Doilea Razboi Mondial, iar imaginea lui Nick Ut, cu fata dezbracata care plange disperata, e din infernul razboiului vietnamez. Primul Razboi Mondial nu are imagini iconice atat de usor de exemplificat. Degeaba au fost, asadar, o multime de aparate de fotografiat pe front, fotografiile au fost realizate cam pe acelasi calapod, cu barbati curajosi, veseli si hotarati, pe fetele carora putem citi: faina treaba razboiul asta, e ca la picnic, doar ca la unul cu rost.
Imaginile din Marele Razboi erau oarecum sustinute de mesajele transmise de pe front. Julian Grenfell, poet si militar de vocatie, scrisese din razboi familiei sale ca niciodata nu s-a simtit mai fericit ca pe front. Specialitatea lui Grenfell era sa ii ademeneasca cat mai aproape pe tragatorii de elita germani pentru ca apoi sa fie eliminati. Totul a mers ca pe roate pana in mai 1915, cand schija unei grenade cazute la cativa metri de Grenfell l-a nimerit ?in cap. Povestea poetului a avut un impact atat de mare incat mii de tineri britanici s-au inrolat in armata regala. El, insa, nu a mai apucat acel moment, murind, dupa 13 zile de suferinta grea, in spitalul din Boulogne. Nici fratele sau mai mic n-a fost mai norocos, doua luni mai tarziu cazand si el la datorie, la doar un kilometru si jumatate de locul in care a fost ranit fratele sau.
Este interesant, totusi, ca, desi in timpul unui atac mureau zeci de mii de militari, nu prea vedem poze cu campul de lupta acoperit de cadavrele celor cazuti la datorie. Groaznicele atacuri cu gaz ale Primului Razboi Mondial au mutilat mii de oameni si au marcat, pentru decenii, o generatie intreaga. Daca ne gandim la aceste scene, imaginile care ne vin, totusi, cel mai rapid in minte sunt cele cu Hiroshima ori Nagasaki, sau mormanele de cadavre din lagarele de concentrare. Oare unde sunt imaginile cu acei barbati ucisi pe campurile de lupta ale Primului Razboi Mondial? De ce ne sunt prezentate indeosebi transee confortabile si cu un aer familiar? Oare de ce nu vedem si rezultatul final al acestor inclestari in care uneori au murit chiar si un milion de oameni?
Raspunsul este foarte simplu: imaginile in care pot fi vazute scenele respective au fost, in mare parte, distruse de cenzura vremii. Armatele nu isi puteau permite sa lase corespondentii de razboi sa informeze despre cat de fireasca si de la ordinea zilei e moartea intr-un razboi despre care opinia publica credea ca se va incheia in cateva luni.
Este interesant si faptul ca din cele aproape cinci milioane de imagini ale Imperial War Museum din Londra, niciuna nu prezinta grupuri de cadavre mai mari de cateva duzine. Unii cercetatori sustin ca administratiei muzeului nici nu prea ii place cand cineva se intereseaza de astfel de imagini. Probabil ca cenzura, care a supreviatuit pana azi, e principalul motiv pentru care oamenii nu stiu aproape nimic despre ororile Primului Razboi Mondial, chiar daca la un atac mureau, in cateva ore, zeci de mii de militari, ucisi de surprinzator de eficientele inovatii din domeniul tehnicilor de lupta ale vremii.
Pe langa cenzura, un alt factor important era ca fotografii nu le era tocmai usor daca isi propuneau sa faca niste poze mai interesante, mai dinamice. Acel teritoriu al nimanui, aflat intre cele doua parti beligerante, nu oferea o priveliste nemaipomenit de spectaculoasa: un petec de pamant plat a carei monotonie era perturbata cel mult de tuburile obuzelor sau, eventual, de cateva trunchiuri de copac subtiate. Nici soldatii porniti la lupta nu erau prea usor de fotografiat: dupa semnalul de atac, inamicii trageau asupra tuturor, iar mitraliera, bineinteles, nu tinea cont de motivul pentru care a iesit din transeu X sau Y.
Armatele particpante au facut tot posibilul ca fotografii independenti sa nu ajunga in apropierea frontului. Si nu neaparat pentru ca vroiau sa le proteje vietile. La inceputul razboiului, publicatiile au avut o serioasa problema pentru ca nu aveau imagini de pe front, armata nelasandu-i pe fotoreporteri in apropierea zonelor de conflict. Situatia a devenit ceva mai suportabila dupa ce fotoreporterii au inceput sa se inroleze in armata si, lucrand ca angajati ai ei, puteau ajunge in primele linii. Pozele erau facute pe placi sticla, cu aparate de dimensiuni medii, fotografierea cu pelicula de 35 de mm aparand peste circa un deceniu.
Unul dintre fotografii celebri ai vremii a fost Ernest Brooks. In 1915 a fost trimis in Gallipoli ca sa fotografieze debarcarea trupelor marine regale, dar din cauza stangaciilor de acolo, foarte putine imagini au vazut lumina zilei. Brooks a fost trimis apoi pe frontul francez. A facut in total 4400 de …
