Este ora 17 duminica dupa-amiaza. Ma simt ca un butoi plin ochi de emotii care dau pe afara daca nu sunt atenta. Si ce daca? Ce fac eu cu toata revarsarea acestor emotii pe care le simt pentru ca mi se intoarce copilul acasa dupa o saptamana de tabara la munte? In afara ca imi dau seama cat de emotionala sunt si as vrea sa fiu ceva mai ponderata, descopar multe lucruri inedite in relatia mea cu copilul meu preadolescent.
Stiu atatea in teorie despre cum sa gestionezi separarile de copilul plecat prima data departe de casa si familie, in mediu complet nou, cu oameni total noi, ca sa fie bine si pentru copil dar si pentru noi parintii, si iata-ma totusi, vulnerabila, emotionata si emotionala, cu inima batandu-mi nebuneste in piept ca in fata unei intalniri vitale pentru viata mea.
Imi amintesc ca asa am simtit cand s-a nascut. Cumparasem hainute pentru a le lua in maternitate, le spalasem si in timp ce le intindeam la uscat am realizat brusc ca eu nici nu stiu cum arata colocatara din corpul meu cu care merg de 9 luni si pe care in 2 zile urma sa o intalnesc. Atunci inima a inceput sa imi bata nebuneste si am numit acea clipa unica a”Marea Intalnire”.
Asa si acum, doar ca acum este a”Marea Reintalnire”. Indiferent de varsta copilului pe care o are cand pleaca prima data un timp mai lung departe de casa, noi parintii simtim anumite emotii cu totul unice.
Mi-am facut toata saptamana tot felul de ganduri, cum sa fiu ca mama de asa natura incat nici sa nu o sufoc cu cautarile sau insistenta intrebarilor despre cum e acolo, nici sa ii reprosez ca nu suna acasa atat de des precum ne-am fi dorit noi, sa o incurajez si felicit ca s-a adaptat atat de bine cu peste 30 de oameni complet necunoscuti, colegi, coordonatori de tabaraa??. Dar inima a batut ca nebuna, de dor, de bucurie, iar de dor, iar de uluirea trairii ca trebuie sa ma antrenez ca sa ma imprietenesc cu cine sunt eu cand copilul e departe de noi, pentru ca acesta e mersul vietii. Mai devreme sau mai tarziu, copiii sunt departe de noi, fie fizic fie emotional si e firesc si sanatos sa fie asa.
In timp ce mergeam printr-un hipermarket zilele trecute, observam multi parinti cu copiii lor destul de mici la shopping. Marea majoritate erau destul de nervosi, agasati de insistentele sau neascultarile copiilor lor. Ba ii bruscau, ba ii certau, ba ca sunt prea miorlaiti, ba ca nu stau locului, ba ca vor aia si nu aialalta. Copiii erau mici si dependenti de parintii lor. Imi aminteam asa clar de clipele cand eram cu copilul meu mic tot in asemenea magazine. Ni se pare ca timpul sta in loc, ca asa va fi mereu. Ei cu noi, noi decizand pentru ei, certandu-i sau laudandu-i, dar avandu-i acolo cu noi. Imi venea sa ii opresc pe toti si sa le spun: pretuiti aceste clipe unice cat sunt mici si langa voi. Nici nu aveti idee ce repede trec aceste clipe si cat ai clipi copilul e mare si isi ia zborul.
De fapt, raportand la numarul de ani de viata pe care un copil ii are comuni cu parintii lui, un redus numar de ani prind copilul mic, marea majoritate el …
