Bucuresti, orasul care s-a nascut dintr-un blestem vechi de peste 500 de ani

Celebrul hrisov al lui Vlad Tepes, emis la 20 septembrie 1459, prin care se consemneaza pentru prima data orasul are un final care astazi pare straniu: un blestem. Istoricii au explicat ca la mijlocul secolului al XV-lea actele oficiale aveau nevoie de un argument drastic pentru a ramane pecetluite si neincalcate.
Prin hrisovul din 20 septembrie 1459, scris in limba slavona, domnitorul Vlad Tepes, “cu a sa bunavointa, cu inima curata si luminataa”, intarea proprietatea lui Andrei si a fiilor lui: Iova, Drag si un al treilea, al carui nume nu a fost descifrat. Documentul contine un act de vanzare-cumparare a unor domenii din Ponor (astazi, in judetul Mehedinti), intarit prin semnatura domnitorului. “S-a scris in septembrie 20, in cetatea Bucuresti, in anul 6968 (1459), Io Vlad voievod, din mila lui Dumnezeu, domna”, se arata in document. Este dovada ca la acea vreme actele de vanzare-cumparare erau controlate de stat, respectiv de domnitor. Taxa perceputa de Vlad pentru elibe-rarea documentului a fost asa: “Ei domniei mele au dat un cala”.
Iar pecetluirea era consemnata printr-un blestem: “(…) pe acela Domnul Dumnezeu sa-l nimiceasca si sa-l ucida aici cu trupul, iar in veacul viitor sufletul lui sa fie partas lui Iuda si lui Arie si cu ceilalti care au spus: sangele lui asupra lor si asupra copiilor lor, ceea ce este si va fi in veci, amin (…)a”.
600 de ani de afaceri cu blesteme
Capitala Romaniei pare chiar un oras blestemat, daca se iau in considerare toate incendiile, cutremurele si inundatiile prin care a trecut. In ce-l priveste pe Vlad Tepes, el insusi a avut “un destin urmarit de blestemea”. “De la nasterea lui incerta la Sighisoara, pana la moartea sa in timpul bataliei cu turcii purtata intre Bucuresti si Giurgiu. Se spune ca in locul osemintelor sale ar fi fost ingropate oase de magar, in bataie de joc, si se pare ca nu a fost ingropat la Snagov, loc blestemat si acela, ci la Comana, ctitorie a Draculestilor. N-a fost un domnitor usor de iubit, dar grozaviile sale cu trasul in teapa nu erau ceva neobisnuit in epoca. Razboiul celor 100 de ani si Razboiul Rozelor nu au fost mai blande, dimpotriva. Se spune ca atunci cand era in puscarie, la Buda, Vlad Tepes omora sobolani, pasari sau orice vietate prindea. Avea un fond de cruzime si era predispus la astaa?? A avut el insusi un destin urmarit de blestemea”, a precizat, pentru “Romania liberaa”, istoricul Dan Falcan.
Se dovedeste ca inaintasii au -alimentat acest “ghiniona” timp de peste 600 de ani cu un adevarat comert cu blesteme. “A existat un adevarat du-te-vino al blestemelor cumparate si vandute pe teritoriul actualei Romanii, in special in actuala Capitala – acest lucru este dovedit stiintific. Este prea mare coincidenta intre istoria grea a orasului, starea depresiva dovedita a bucurestenilor si “cartile de afurisenie” care au intrat pe acest teritoriua”, sustine Dan Falcan.
Acte de magie verbala
Originea blestemelor se afla in incantatiile samanilor, primii “preotia” ai omenirii. Traditia oculta a acestora spune ca un cuvant repetat de multe ori se poate transforma intr-un obiect cu ajutorul caruia se poate opera/modifica lumea concreta – altfel spus, cuvintele au energii secrete care pot fi mobilizate prin anumite tehnici magice. Nu se stie cand a aparut blestemul ca forma de magie negativa a vorbirii. Dar…
Primele blesteme scrise apar in epoca antica, cu peste trei mii de ani in urma. Ele intareau legile si poruncile regilor si imparatilor prin implicarea zeilor in supravegherea respectarii intocmai a acelor legi si porunci. Omul religios al acelor vremuri – cu frica fata de pedepsele spirituale la care ar fi fost supus – nu putea incalca ceva protejat chiar de fortele supranaturale. Metoda a fost preluata si de faraoni – care isi fereau piramidele de jafuri cu inscriptii pline de blesteme pentru infricosarea hotilor -, de romani, apoi de bizantini si a dainuit in Occidentul european pana prin secolul al XII-lea. In actele oficiale romanesti formula blestemului este de origine bizantina si ajunge prima oara in Tara Romaneasca in secolul al XIV-lea. Paragraful cu cele mai infricosatoare cuvinte nu lipsea niciodata din normele dupa care fiecare cancelarie intocmea aceste acte ale vremii. Chiar daca era diferita de la o Curte la alta – continand de la cuvinte blande pana la afurisenii care ii ingrozeau si pe cei mai necredinciosi din popor -, asa-numita formula diplomatica a blestemului era nelipsita din hrisoavele acelor timpuri. Indiferent de forma, rostul blestemului era sa-i infricoseze pe cei carora le era destinat documentul. Dar aceasta nu era decat una dintre pedepsele prevazute in vechile acte.
In plus, pentru a-i determina si pe cei mai rai dintre slujitori sa-i respecte ordinele, marele logofat “suplimentaa” afuriseniile cu sanctiuni, care de care mai convingatoare. Astfel ca, daca nu ii speria blestemul, sigur le era frica de o pedeapsa fizica, mai ales ca aceasta putea porni de la o simpla mama de bataie pentru a ajunge chiar pana la taierea capului. O alta pedeapsa de speriat o constituiau amenzile, care aveau tot felul de denumiri, in functie de obiectul platilor ce trebuiau facute – “treapada”, “ciubotea”, “heraiea”, “feraiea” sau “zaveascaa” – si constau fie in sume de bani, fie intr-un anumit numar de vite.
Dar cum astfel de pedepse nu puteau fi dictate decat de marele logofat al tarii, documentele se redactau doar in Cancelaria domneasca, iar cel invrednicit cu aceasta treaba era ispravnicul hrisoavelor, un fel de sef de cabinet din zilele noastre, care …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *