Odiseea proclamarii independentei Romaniei in 1877 este centrata pe cateva personalitati bine cunoscute publicului. In primul rand, este vorba de Principele Domnitor Carol, cel care avea sa fie incoronat peste patru ani drept Regele Carol I, apoi este vorba de maiorul Gheorghe Sontu si de capitanul Walter Maracineanu, eroi ai Razboiului de Independenta, precum si de oamenii politici care si-au legat numele de acest episod: Ion C. Bratianu, Mihail Kogalniceanu sau deputatul Vasile Boierescu.
Dintre straini, sunt cunoscuti cancelarul Rusiei, printul Gorceacov, tarul Alexandru al II-lea, cancelarul Prusiei, Bismarck, sau generalul turc Osman Pasa, cel care a aparat Plevna, insa a fost infrant de armata comandata de Principele Carol I. Este extrem de putin cunoscuta figura sultanului Abdul Hamid al II-lea, cel fata de care romanii si-au proclamat neatarnarea.
Acesta a fost ultimul conducator al Imperiului Otoman care si-a arogat titlul de suzeran al principatelor Valahia si Moldova, intr-o epoca in care diplomatia otomana evita sa utilizeze termenul de Romania pentru a desemna noul stat format la 1859, pentru a sublinia faptul ca, in optica Inaltei Porti, Unirea nu era definitiva. In contextul in care relatiile romano-turce au devenit din nou un obiect de disputa, in contextul planului anuntat de prim-ministrul Victor Ponta de a ridica cea mai mare moschee din Europa la Bucuresti, precum si de a construi, cu banii turcilor, un Centru Islamic cu 6.000 de studenti, este utila cunoasterea figurii ultimului sultan care a afirmat ca domneste peste romani.
Sultanul Rosu
Abdul Hamid al II-lea a urcat pe tronul Imperiului Otoman in anul 1876, pe 31 august. In perioada in care era principe mostenitor, a avut contacte cu gruparea Junilor Turci, care dorea modernizarea Imperiului Otoman si care s-a remarcat apoi prin masacrararea armenilor din timpul primului razboi mondial. De la bun inceput, noul sultan s-a remarcat prin ferocitatea si cruzimea cu care a inabusit revoltele izbucnite in randul crestinilor din Bosnia-Herzegovina si din Bulgaria. Maniera brutala in care au intervenit trupele turcesti a starnit furia opiniei publice internationale. Aliatii occidentali ai Imperiului Otoman au cerut reforme grabnice, iar sultanul Abdul Hamid al II-lea a promulgat, in decembrie 1876, o Constitutie care transforma imperiul sau intr-o monarhie constitutionala.
Insa acest document, care ar fi trebuit sa insemne un real progres, a starnit mari nemultumiri, in special in Romania, care era declarata doar o „provincie privilegiata” a Imperiului Otoman. De asemenea, drepturile acordate crestinilor din Imperiu erau unele limitate. Proclamarea Constitutiei nu a putut impiedica izbucnirea razboiului ruso-romano-turc in anul 1877. Cancelarul Rusiei, printul Gorceacov, a declarat razboi Imperiului Otoman la 27 aprilie. Principele Carol I a permis trupelor rusesti sa traverseze teritoriul Romaniei. Drept urmare, artileria turceasca a inceput sa bombardeze satele de pe malul romanesc. Artileria romana a ripostat, iar armata romana a intrat astfel in razboi. Drept consecinta, pe 10 mai 1877, a fost proclamata independenta Romaniei. Razboiul a fost unul deosebit de greu, iar armata romana, condusa de Carol I, a salvat armata rusa de la dezastru si a adus victoria in tabara aliatilor. In urma razboiului, Imperiul Otoman si-a pierdut doua treimi din teritoriile sale din Peninsula Balcanica. Bulgaria devenea autonoma, iar in Bosnia-Herzegovina erau introduse reforme. Independenta Romaniei, Serbiei si Muntenegrului erau recunoscute. Dobrogea a fost cedata Romaniei.
O parte a Armeniei a revenit Rusiei. Insa si Romania a avut de pierdut. Rusia si-a tradat aliatii si a ocupat Basarabia de Sud, retrocedata romanilor in 1856, inainte de Unirea Moldovei cu Valahia. Printul Gorceacov a oferit, in compensatie, tronul Bulgariei principelui Carol I, care ar fi urmat sa conduca cele doua tari intr-o formula de uniune personala. Socul infrangerii l-a determinat, in februarie 1878, pe Abdul Hamid sa revoce Constitutia din 1876. In acest context, Imperiul Otoman a fost nevoit sa accepte cedari suplimentare in fata puterilor occidentale. Ciprul, Egiptul si Sudanul au trecut sub controlul Marii Britanii, desi, formal, ele ramaneau …
