In ultima duminica a lunii iunie, pe la doua dupa-masa, s-au prabusit si ultimele ruine ale bisericii catolice din Bezidul Nou ramase deasupra apei, anunta pagina de Facebook a comunitatii de odinioara. Asezarea, situata la cca. 40 de km sud-est de Targu Mures, a fost inundata in 1988 pentru construirea unui lac de acumulare. Momentul a inscris Bezidul Nou in sinistrul club al asezarilor inundate pentru infaptuirea maretelor planuri hidrotehnice ale comunistilor. Printre ele: Ada Kaleh, Belis, Cincis si alte peste 20 de localitati rurale. Mai toate binecuvantate de natura. Numarul comunitatilor stramutate sau pur si simplu pulverizate social din Romania, adica evacuate fara a li se oferi un alt loc unde sa isi refaca viata in comun, este insa de peste 100.
O stim: pentru Lenin, comunismul insemna nu doar soviete si putere a proletariatului, ci in egala masura si electrificare. La acest capitol, Ceausescu era insa mai comunist decat parintele sau ideologic. Megalomania proiectelor sale industriale sau de modernizare e deja legendara. Pe acest fundal politic, ciotul de cladire prabusit pe 29 iunie in lacul de acumulare de la Bezidul Nou devenise, dupa 1989, un simbol al dramelor traite in perioada sistematizarii satelor, dar si a sovinismului ceausist. S-au scris carai si s-au facut filme si reportaje despre povestea Bezidnilor. Pentru ca, desi mic si izolat, locul nu era chiar unul oarecare si intamplator ras de pe harta.
Ierusalimul secuiesc
Cu o istorie unica, originalitatea comunitatii din Bezidul Nou e data in primul rand de diversitatea sa. Acum un secol, comunitatea nu depasea 700 de suflete. In randul ei traiau insa nu mai putin de patru tipuri de credinciosi: catolici, unitarieni, greco-catolici si secui sabatarieni. Istoria lor multiseculara se termina brusc, odata cu puseurile industriale ale comunismului.
In 1975, au inceput lucrarile la barajul pentru lacul de acumulare. Ele sunt oprite doi ani mai tarziu si reluate abia in 1984. Cinismul regimului era fara limite: barajul care a insemnat si pieirea satului lor natal a fost ridicat in mare parte chiar de bezideni, care s-au bucurat de oportunitatea unui loc de munca. Puterea, bineinteles, n-a scos o vorba despre scopurile sale finale, de care localnicii s-au prins, cu stupoare, abia dupa ce au inceput stramutarile. Unii, insa, au refuzat sa paraseasca locul natal, unde era truda si agoniseala lor de o viata si au preferat sa dispara odata cu inundarea asezarii… In 1988, cand acest lucru s-a intamplat, ramasesera intregi doar 12 fumuri. Plus turnurile bisericii unitariene si a celei catolice, care au mai rezistat o vreme, apelor.
Desi proiectul lacului de acumulare s-a finalizat dupa 1989, localitatea nu a mai putut fi salvata, iar locuitorii sai au fost stramutati fara a fi despagubiti nici pana in ziua de azi. Nu e singurul caz de acest gen.
An de an, in august, fostii bezideni se intalnesc pentru a tine o slujba de comemorare la monumentul ridicat, in 1995, in amintirea asezarii de sub ape. Pe monument scrie: „Pe fundul lacului se odihneste Bezidul Nou. Locuitorii celor 180 de case ale satului, imprastiati in cele patru zari, il plang si azi. Nelegiuitii excutanti ai dictaturii l-au distrus si l-au inundat, fracturand astfel definitiv istoria unei comunitati religioase unice, in care au convietuit timp de secole, in pace, respect si dragoste reciproca, familii de etnii si confesiuni diferite. Rugaciunile catolicilor, unitarienilor, greco-catolicilor si sabatarienilor secui au amutit pentru totdeauna. Fie acesta locul si simbolul pacii intre religii.”
Evrei in suflet
Unul dintre cerecetatorii preocupati de secuii sabatarieni a fost filologul, publicistul si folcloristul Moses Gaster (1856-1939). Textul, intitulat Schita istorica, a fost scris de Gaster la Londra, in 1890, dupa expulzarea sa din Romania. In timpul cercetarilor sale, afla, la Brasov, de existenta „eveilor in suflet”, a caror suferinta intrece, spune Gaster, de o suta de ori, chiar de o mie de ori pe cea a evreilor evrei, deoarece pentru a fi evRei, secuii sabatarieni au renuntat la religia crestina si si-au asumat toate umilintele si torturil.
Moses Gaster se decide sa merga la Bezidul Nou pentru a cunoaste aceasta comunitate care-l fascina. Nestiind maghiara, isi ia un tovaras de drum care sai fie de ajutor. Dupa o calatorie de o zi, intr-o sambata, cei doi ajung la destinatie. Acolo, sunt primiti de mai marii locului. E sambata, ora doua dupa-masa. Spre amurg, lumea incepe sa mearga la slujba, in haine de sarbatoare. Gaster e impresionat de seriozitatea si credinta celor prezenti. Cel mai mult, insa, il impresioneaza credinciosii care citeau rugile nu dintr-o carte, ci din carti de rugaciuni scrise candva de mana si transmise, din tata in fiu, mai multe generatii.
Au fost pastrate cu sfintenie in ciuda opresistilor si prigoanei la care au fost supusi sabatarienii de-a lungul timpului. „De mult nu am fost intr-o comunitate religioasa atat de evlavioasa. Care e istoria lor? Cum au devenit evrei? Prin ce incercari au trecut cand si-au asumat trecerea la iudaism?”, se intreaba Gaster. Dupa intalnirea cu localnicii, folcloristul continua documentarea si redacteaza Schita istorica. Parafrazam mai jos pasaje din acest text.
Satul e asezat intre cetatile Muresului si Odorheiului, locuitorii lui fiind secui. Despre ei se stie ca au fost parte a nobilimii maghiare si sunt printre primele grupuri sosite din Asia care ocupa Ardealul. Cu ei au venit si kazarii. Acestia isi luasera religie iudaica si isi fondaseri un imperiu in partea de sud a Rusiei. E greu de apreciat daca sabatarienii au vreo legatura cu kazarii si daca trecerea lor la iudaism se datoreaza kazarilor. In mod cert, insa, sunt secui si locuiesc pe teritoriile ocupate de stramosii lor.
E bine cunoscuta venirea maghiarilor in Ardeal. Ceea ce e mai putin stiut este ca odata cu ei au sosit si alte neamuri, bunaoara, avarii si kazarii. Mare parte a celor din urma erau deja de religie iudaica, mai ales nobilimea, si se bucurau de privilegii, aveau pamanturile lor, cetati, dar cu toate aste erau evrei, mentinandu-si credinta, religia pana la finele secolului XVII, cand sunt asimilati complet de nobilimea maghiara. S-ar putea ca unii dintre ei sa-si fi pastrat religia si unul dintre fondatorii sabatarianismului transilvan sa fi fost un astfel de nobil kazar, dar nu se stie cu exactitate.
Secolul XVI a fost unul al marilor reforme religioase, inclusiv in Ardeal. In acele perioade tulburi se naste si secta sabatarienilor. Nu ca urmare a vreunei influente evreiesti, caci in acea perioada nu erau evrei in Transilvania, ci ca rezultat al unui fenomen psihologic usor de deslusit.
Intre luterani si reformati, respectiv intre acestia si unitarieni exista anumite distante. Cei din urma s-au indepartat de crestinism, neaga una dupa alta dogmele lui, iar Isus e considerat o persoana fara semnificatie divina, pentru ca Dumnezeu e doar unul. De fapt, de aici deriva Si denumirea de unitarian.
De unitarianism la monoteismul absolut al credintei iudaice nu mai e decat un pas. Si, intr-adevar, sabatarianismul s-a nascut din unitarianism, fondatorii lui trecand prin toate cautarile religioase ale epocii, prin toata oferta confesionala a vremii. Fondatorul unitarianismului a fost episcopul Francisc David. Mai intai catolic, apoi, din 1540, luteran, din 1559 trece la reformati, pentru ca in 1556 sa puna bazele Bisericii Unitariene din Ardeal. Dar nu l-a multumit nici asta, tintea mai departe, si din acest motiv, in 1578, a fost denuntat drept eretic de proprii sai tovarasi de credinta si inchis in cetatea Devei, unde si moare.
Dupa moartea sa, supravietuieste o mica secta. Adeptii ei preiau credinta aproape deloc crestina, a carei fundamente teoretice au fost elaborate de David. Conform acestor principii, poruncile Vechiului Testament trebuie respectate si doar cel care le respecta poate fi numit crestin adevarat, pentru ca ele a fost respectate de insusi Isus si apostolii sai, care tot evrei erau. Una dintre cele mai importante astfel de traditii este respectarea cu strictete a sambetei. Porunca pe care nici Noul Testament nu o anuleaza, din contra, o recomanda. Aceasta este forma cea mai veche a sabatarianismului, o religie partial crestina, care se apropie tot mai mult de iudaism. Ideea apartine lui nobilului transilvan András Eossi si a fost formulata in 1588. Lui Eossi ii sunt atribuite, printre altele, primele colectii de cantece si imnuri religioase ale sabatarienilor.
La sfarsitul secolului XVI, noua credinta s-a raspandit tot mai mult, si a prins radacini adanci in Ardeal, mai ales printre secui. Sinodul de la Alba Iulia din1595, insa, a ordonat scoaterea in afara legii a noii secte si, cand a cucerit Transilvania, in 1600, Mihai Viteazul a ordonat si el pedepsirea si confiscarea averilor sabatarienilor. Tot …
