Plictiseala e pentru mine un atribut al copilariei si al adolescentei.
Imi dau seama ca au trecut multi ani de atunci prin simpla impiedicare a limbii cand incerc acum sa rostesc acest cuvant. Viata mea de adult executa atatea oscilatii intre bucurii nebune, tristeti metafizice si cautari perpetue a caii de mijloc, incat imi este imposibil sa ma ia cu plictis. Basca alte evenimente din exterior care au darul asta glumet de a da cu tine in groapa sau in sori, dupa caz.
Toata ziua predic si imi predic despre atotizbavitoarea cale de mijloc. Echilibrul ca stare de gratie, ca Mecca, ca punct final. Numai aceasta cautare permanenta este suficienta pentru starpirea plictiselii. Insa daca ma comut acum pe stop si ma introduc la analiza, recunosc ca nu pot sa ma laud cu prea multe zile consecutive de toate sunt la locul lor, nici prea ais, nici prea cea. Poate ar trebui sa ma razgandesc, sa ma resetez si sa fixez un alt scop: vanarea extremelor. Prin esec perpetuu, cine stie, poate o sa zac in echilibru, fara sa vreau. Adevarul este ca, in zilele alea putine de caldut cu un pic …
