Am 6 ani de experienta ca mama si imi amintesc cat eram de infricosata in primul an. Prima mea mare frica era aceea de a nu ii face rau din nestiinta puiului mic de om. De fapt, aveam toate motivele. Nu stiam nimic despre cum trebuie sa imi manevrez fetita, sa o spal, sa ii dau sa manance sau sa o culc. E adevarat, stiam in teorie, pentru ca citisem multe carti. In practica insa imi era tare frica. Si frica cea mai mare era legata de sanatate.
Cat timp am fost insarcinata am reusit sa ma tin departe de discutiile de pe forumuri, cu gandul ca mamele care ajung la probleme mari de sanatate sigur nu au urmat indicatiile medicilor, nu au facut ecografiile si testele la timp. Eu eram o mamica cuminte, le faceam pe toate si cand eram racita nu luam medicamente decat cu recomandarea expresa si atenta a medicului care ma monitoriza.
Dar dupa ce am nascut aveam o viata in grija si ma temeam de orice semn care ar fi putut indica pericol. Ma temeam asa de tare, incat si atunci cand dormea, stateam langa patut si o urmaream cum respira.
Cred ca va puteti imagina cu usurinta cam ce a fost in sufletul si in mintea mea la primul episod de febra al micului om care imi plangea in brate intr-o noapte. Imi amintesc si acum, pentru ca de atunci a devenit un reflex, cand o simt molesita, primul gest pe care il fac este sa ii pun mana pe frunte, apoi pe burtica si imediat pe picioare. Intamplarea a facut ca atunci sa nu am in casa vreun antitermic sau anti-inflamator. Eram o mamica in pijamale, la miezul noptii, cu un pui cu febra in brate, care plangea si se inrosea, si care se …
