Dimineata de 18 iunie 1940 a fost un moment intens pentru Winston Churchill si Charles de Gaulle. La Whitehall, premierul britanic facea ultimele modificari discursului care avea sa devina celebru – This was their finest hour. Undeva in Londra, intr-un aparament pe care i-l imprumutase un ofiter francez, generalul de Gaulle, care fugise din Franta cu o zi inainte in timp ce guvernul sau negocia un armistitiu cu germanii, schita textul unui Apel catre Poporul Francez prin care ii indemna sa nu abandoneze lupta impotriva invadatorilor nazisti.
Discursul lui de Gaulles a fost rezultatul ofertei pe care i-o facuse Churchill, aceea de a se adresa Frantei prin intermediul BBC-ului. Avea sa ajunga cel mai cunoscut si apreciat discurs al generalului – L”Appel du 18 juin- iar data avea sa devina o zi simbolica pentru el si tara sa. Cuvintele rostite la radio de catre generalul in varsta de 49 de ani aveau sa fie baza a ceea ce s-a transformat in gaullismsi l-au propulsat la conducerea natiunii franceze. Discursul i-a constituit o imagine speciala, aceea a „omului care a spus nu”, si i-a confirmat destinul istoric intr-un moment in care statul francez era invins, iar Republica a III-a, ce condusese Franta pentru mai bine de sase decenii, se prabusea sub armele germanilor. Insa acest faimos discurs a fost cat pe ce sa nu fie difuzat. ?
Cabinetul britanic s-a intalnit in acea dimineata fara Churchill, care era ocupat cu retusarea discursului. Ministrul Informatiilor, Duff Cooper, a mentionat ca de Gaulle avea de gand sa vorbeasca la BBC in acea seara si a rezumat ceea ce francezul planuia sa spuna. Cabinetul a decis ca discursul era „indezirabil”. Marea Britanie spera sa pastreze o relatie cordiala cu guvernul franez stabilit la Bordeaux condus de Maresalul Pétain, pentru a evita alinierea acestuia la politica nemtilor. In plus, Churchill insusi era ingrijorat ca puternica flota franceza sa nu ajunga pe mainile germanilor.
Intre timp, de Gaulle lucra la discursul sau. Apoi a luat pranzul cu Duff Cooper, …
