O noua zi se incheie, o zi din toamna anului 2009. E 8.30 seara. Plec de la birou, ajung grabita la mama de unde trebuie sa o iau pe Maria si sa traversez Bucurestiul ca sa ne incadram intr-un timp de bun simt sa ii fac baita, sa citim povestile nelipsite de la 3 luni ale ei, apoi sa o culc. Nu reusim niciodata ca acest program de seara sa se incheie mai devreme de ora 23.30. Oricat ma straduiesc, ma agit, ma necajesc, ma blamez ca nici azi nu am reusit sa plec ceva mai devreme.
In graba, in mare graba, abia reusesc sa imi salut parintii, sa verific ca totul e ok cu ei: tata te mai doare piciorul?, mama ai fost la dentist azi? dar cu radiografia aceea cum este?. Si tot asa. Ma simt vinovata – si astazi – ca nu am timp nici sa iau loc un pic, este deja prea tarziu si avem de ajuns aproape in cealalta parte a orasului. Stiti si voi la fel de bine ca si mine aceste trairia??
In drum spre casa, copila ma intreaba: …
