FOTO. Satul Nou din Bucuresti

Acestia sunt oamenii lui Dimitrie Gusti, cei care au venit la deschiderea Satului Nou din Bucuresti. Nu au disparut de tot traditiile, nu s-au topit inca sufletele, nici sperantele, in lumea ulitelor si a brazdelor. Asta e vestea cea mai buna, in 2016. Muzeul deschis cu 80 de ani in urma de renumitul sociolog nu e doar o insula…?
?Vad un grup de femei. Bucovinence, dupa ce fac cunostinta cu ele si imi spun povestea lor. Au venit tocmai de unde se agata harta-n cui, din comuna Bilca, judetul Suceava. Portul popular specific acelei zone iti ia ochii prin splendoarea lui. Un grup folcloric denumit “Polobocul”. Au venit femeile acestea sa sfinteasca prin dans cel mai nou proiect al Muzeului Satului din Capitala, Satul Nou. Dar casele, gardurile, acoperisurile nu ar spune nimic daca nu ar fi sufletele care sa le dea viata, cum si Dimitrie Gusti, cel care a facut Muzeul Satului cu 80 de ani in urma, ar fi vrut. Un sat populat cu tarani, cu munca, cu viata, cu destinele lor. Si uite acum, in 2016, aceste femei din Bucovina, 18 la numar, au venit sa joace “dansul batranesc”. Au mers la o rascruce de drumuri, unde e loc mai mult. Bucurestenii, pe margine, uimiti de ceea ce vad, care cu aparate de fotografiat, care cu aparate de filmat. Ele, bucovinencele, au timpul lor, in care se misca, agale. Timpul opincilor cu care sunt incaltate. Se aliniaza, una in spatele celeilalte, si incep a merge, leganat. Domol. Cu glas pierdut. Parca ar fi un cantec de leagan. Ceva care mangiie vazduhul. “Eu nu cant ca sunt frumoasa, eu cant ca sunt voioasa”, notez cateva versuri. Daca te lasi prins, cu privirea doar, in pasii cei simpli, acompaniati de graiul soptit, simti ca te cufunzi odata cu siluetele acestea invelite in culori vii. Purtat in locurile acelea ale Bucovinei indepartate. Un cantec ca o carte, cat sa citesti mai ales in inimile oamenilor care ti-l canta. Fara zgomot, fara miscari spectaculoase. Ceva care iti da senzatia ca a trecut peste secole. Si a rezistat. A fost o experienta care ne-a lasat pe toti, cei prezenti acolo, spectatorii, cu gura cascata. Doar de cateva minute a fost nevoie.
De la 13 la 70 de ani
A fost candva un moment, in 1968, cand o invatatoare din Bilca, Despina Cardei, a vrut sa puna stavila pierderii cantecelor din batrani. Atunci a facut acest ansamblu. Cu femeile din sat. Numai cu femeile. Un ansamblu al femeilor, cum cere datina. Si au cantat dupa cum invatasera de la mame si de la bunici. Au cantat si au dansat la ele in comuna, in fata vecinilor si prietenilor. Au cantat si au dansat apoi si in alte comune. Au fost invitate la festivaluri folclcorice din toata tara. Au cantat si au dansat cum le-am vazut acum, la Bucuresti. Dansul lor specific, a”batranesc”. Asa imi spune cea care azi este sefa ansamblului, Felicia Cuciurean, care are 70 de ani si canta si danseaza in acest grup de aproape o jumatate de secol. De cand a fost facut ansamblul. Cea care a infiintat ansamblul, invatatoarea Desina Cardei, mai traieste si azi, zice Felicia. Dar nu stiu cum se face ca aceste costume traditionale, cu broboadele acelea albe care infasoara capul, lasand numai fata libera, si scotand in evidenta ochii, ei bine tot acest costum nu te lasa sa vezi varsta omului. Vad numai ochi vii, vad doar trupurile acestea care se misca in acelasi ritm. Desi in grupul pe care l-am intalnit eu acum sunt mai multe generatii. Cea mai tanara este o fetiscana de 13 ani, Anabela Puha. Mai vad cateva fete tinere, la varsta maritatului. Costumul insusi parca danseaza. Cantecul pare a se canta nu din gura, cat mai ales din strabuni. Si atunci varsta nu mai conteaza. Timpurile, vechi si noi, s-au contopit. E un vers care aminteste de daci si romani. Vin generatii noi in ansamblu. La scoala din comuna, imi spun femeile, profesorii vorbesc copiilor despre istoria si traditia care au insotit comunitatea. Nimic nu se pierde. Desi lumea se transforma. Ansamlul popular dovedeste spiritul comunitatii. Exact dupa cum si Dimitrie Gusti vedea satul romanesc, modern in felul de a trai, dar totodata credincios fata de traditia pe care a mostenit-o.
Familia de profesori
Am intalnit o casa in Satul Nou. Construita in anul 1882, in Cut. Un sat din judetul Alba. A fost gospodaria unui apicultor. Urmasii lui au donat casa aceasta Muzeului Satului din Bucuresti. Si casa, dar si mobilierul din ea. De la prima pana la ultima caramida. Cu scandurile din podea, cu grinzile din tavan. Poate chiar, as adauga, si cu pasii strabunilor, pe care ai senzatia ca ii auzi in acest loc, daca asculti cu atentie linistea. Am cunoscut pe donatorii acestei case, pe sotii Ana si Ilie Moise. Doi profesori. Casa a fost a familiei din partea Anei. Spune femeia cateva cuvinte despre casa parinteasca. Asezata, pana in urma cu cativa ani, pe coama unui deal, inconjurata de o gradina plina cu flori. Cei doi soti locuiesc in Sibiu, la Cut merggand doar in vacante. O casa nelocuita incepe sa se degradeze si ei nu au vrut asta. Au dorit, dimpotriva, ca istoria sa ramana vie. Asa ca au decis sa doneze acest salas. Acum face parte dintr-un alt sat, aici, in inima Romaniei. Aflu de la interlocutoarea mea ca mobilierul a fost realizat in 1935, la comanda. a”Am gasit o incriptie cu anul 1882, cand a fost facuta casa. Au existat insa mai multe etape in care aceasta locuinta a fost renovata”, adauga Ana. Numele ei de fata a fost Boca. Deci casa a fost a familei Boca, din Cut.
Casa calatoare
Au venit acolo, in sat, specialistii de la …