Ce in?seam?na munca in televiziune – ?ce bucurii si sacrificii presupune – ne spune chiar Irina Pacurariu. Pentru ea, feminitatea si naturaletea, bine sustinute, ar putea sa deschida usi. Ce stie este ca sigur iti pune motorina la pompa fara sa fii obligat sa te murdaresti pe maini. De cele mai multe ori sare cineva in ajutor.
Cum ai descrie lungul tau drum prin lumea televiziunii?
Irina Pacurariu: Uneori cu piciorul pe acceleratie, alteori cu frana brusca, neaparat cu? opriri din cand in cand pentru noi calatorii. In cei 20 de ani de cand fac meseria aceasta s-au schimbat multe in mine, timp in care viata mea a avut momente de mare cumpana sau incredibile episoade de fericire. Ce nu s-a schimbat in toti acesti ani este insatietatea de a primi povesti noi de la lume, indiferent cat de neasteptat apar. Imi pastrez bucuria de a intra in vietile oamenilor, de a gasi la fiecare marca, acel ceva care ii valideaza ca unici, indiferent cat de obisnuiti par la prima vedere. Am invatat ca fiecare individ castiga, prin experientele si deciziile cu care se incarca, puterea de a deveni util. Totul este sa accepte sa intre in jocul parsiv al confesiunii. Nu este simplu sa fisurezi masca interlocutorului, toti avem tendinta de a ne proteja, de a ne construi un zid de aparare.
Ca jurnalist, ai niste arme inofensive si la indemana oricui, dar care inca functioneaza: curiozitatea nedisimulata si curajul de a intreba. Nu primesti intotdeauna premiul cel mare al cursei, dar merita sa te inscrii in concurs.
Ce te-a atras in aceasta lume a presei?
I.P.: Am inceput in ʹ92-ʹ93, iesisem dintr-o adolescenta destul de formalista, absolventa unui liceu si a unei facultati care au trimis la Microsoft prima generatie de IT-isti din Europa de Est. Viata adevarata, neobosita, cu miez, era in carti. Nu a fost o alegere neaparat voluntara, pur si simplu am fost printre cei cinci care, din cateva sute, au fost alesi colaboratori la TVR Iasi. Am crezut ca sunt norocoasa, nici nu am terminat bine facultatea, am tras lozul cel mare, am si o slujba. Ce n-am stiut de la inceput a fost ca nu mi se garanta un loc de munca, doar sansa de a demonstra ca il merit. Cam un an am facut un fel de ucenicie, in care am fost pe teren, am invatat ce presupune meseria, am batut drumuri, intrebat oameni, stat nopti in cabine de montaj empirice, impartit biscuiti uscati cu colegii mei. Si am baut bidoane de cafea. Totul fara a fi platita, doar de dragul pe care il prinsesem pentru adrenalina si voluptatea acestei munci. Abia apoi a aparut un post si am devenit reporter cu contract de munca. Si probabil acela a fost momentul cand, desi banii erau putini si efortul imens, am fost privilegiata cu adevarat. Intram in?tr-o echipa micuta, care facea cu pasiune totala aceasta meserie. Asta nu a schimbat mare lucru, biscuitii au ramas la fel de uscati si cafelele baute la fel de multe. Nu ne interesa cu cat ni se indexeaza salariul, nu ne pontam intrarea pe poarta, nimeni nu spunea ca i s-a terminat tura. Pur si simplu ne bucuram ca putem face lucruri la care altii nu s-au gandit, ca putem descoperi oameni speciali care nu deveneau doar eroi ai reportajelor, pur si simplu schimbau in noi cate ceva cu fiecare raspuns sincer pe care reuseam sa-l smulgem. Ani buni am petrecut sarbatorile de Paste sau de Craciun la studio, unde ciocneam si ouale dupa Invierea Domnului, muscam si din cozonacii de dupa seara de Ajun. Cel putin cinci-sase ani asa au fost, nebuni si egoisti. Lumea dinafara studioului facea parte din viata noastra doar in masura in care o decupam ca s-o aratam la televizor. In rest, fiecare secunda eram doar cu gandul la sumare, decoruri, subiecte, unghiuri de filmare sau posibile personaje. Eram foarte putini si incercam sa facem televiziune de calitate in conditii extrem de dificile, cu mijloace tehnice putine si precare, dar cu un entuziasm total, aproape inconstient. Probabil asa ne-am si adunat, au trecut multi pe la TVR Iasi in anii aceia, dar au ramas doar „fanaticii” adevarati.
Ce ai invatat din ea? Privind in urma, cum era Irina Pacurariu cand abia pasea pragul televi?ziunii si cum este ea acum?
I.P.: Eram destul de timida, ceea ce ma facea in multe situatii sa trec la atac fara sa gandesc prea mult, avand impresia ca asa imi maschez slabiciunea. Am pastrat o frica de ridicol aproape patologica, ceea ce probabil ca m-a salvat de la eventualele excese de vanitate si de asta, poate, nu mi-am dorit niciodata sa ocup o anumita pozitie care sa ma puna deasupra celorlalti, insa, recunosc, sigur am muncit intotdeauna ca ceea ce fac sa ma diferentieze de pluton. Inca mai caut formule noi, oameni la care nu a ajuns deocamdata nimeni, cele mai fluide formule in care sa spun o poveste. Sunt pe ultima suta de metri cu productia unui reportaj despre scriitorul Norman Manea. Desi filmarea s-a facut datorita unui proiect TVR International inca de anul trecut, eu mai am cateva zile pana la difuzare si tot mai vreau sa schimb cate ceva. Erau atat de multe perspectivele de a-l arata pe cel care la 5 ani era deportat in Transnistria cu toti evreii din Bucovina, iar la 50 se autoexila impreuna cu limba romana dincolo de ocean, unde incepea o viata complet noua la varsta la care altii se pregatesc de pensie! Norman Manea este unul dintre cei mai premiati si tradusi scriitori romani de peste hotare si singura mea grija a fost sa-l arat ca pe un om normal, nu ca pe un exceptional, si asta pentru ca eu cred cu tarie ca forta individuala a fiecarui posibil model sta in firesc. Indiferent de talent, har, tragedie sau recunoastere mondiala, cei cu adevarat speciali au si vocatia umanitatii simple. Si poate ca sansa mea in meserie este sa caut sa arat asta cu obstinatie.
Care a fost mirajul ce te-a atras catre televiziune?
I.P.: Televiziunea inseamna pentru un om ca mine in primul rand o anumita disciplina impusa de rigorile acestei lumi, asa cum inteleg eu sa fac parte din ea. Mai putin despre mine, mai mult despre cei carora le poti schimba viata cu ceea ce faci. Probabil ca aici sta si miraculosul intamplarii. Colegii care fac investigatii pot darama mituri, schimba ministri, alerta procurori. Cei de la divertisment incearca sa bucure si, de multe ori, se transforma chiar ei in pioni principali. Eu sunt in categoria in care vreau si inca pot sa raman o voce pe care o recunosti. Si asta este un privilegiu.
Cum e sa fii pe sticla? Ce trasaturi trebuie sa ai pentru a reusi?
I.P.: Este destul de artificial, mai ales in ipostaza de studio. Sunt fire care te tin legat, lumini care te modeleaza, o anume tensiune impusa de casca din ureche sau de indicatiile regizorului de platou. Cu cat tii mai mult cont constient de toate astea, cu atat devine mai artificiala intamplarea. Solutia ramane cea pe care o poti citi in orice manual de comunicare: fa-ti treaba ca si cum ai fi la tine in bucatarie. Spune ce ai de spus ca si cum in fata ti-ar fi mama sau prietenul cel mai bun. Asta garanteaza ca nu ai abdicat de la cine esti cu adevarat, si pentru mine o astfel de regula este esentiala.
Ce-ti place la lumea din jur si?ce-ti displace, ce te agreseaza?
I.P.: Duplicitatea ma blocheaza, este mult spus ca ii dispretuiesc pe cei care o practica, pur si simplu ma feresc de ei. Imi place insa ca lumea asta, asa cum o stim, cu toate diagnosticele valabile, nu inceteaza sa surprinda frumos. Sa va dau un exemplu, de ceva vreme observ o familie care coboara de pe dealurile salbatice de langa casa mea, ducand de darlogi, fiecare in parte, cate un cal incredibil de frumos. Imaginea este absolut reala si la fel de spectaculoasa. Sunt echipati ca si cum ar fi iesit de dupa portile de la Windsor, merg usor, la trap, pe langa animalele maiestuoase, inseuate perfect, desi ar putea trece usor in galop. Iti dai seama ca nu vor sa epateze sau sa deranjeze pe cineva. I-am vazut inca de anul trecut, iar anul acesta chiar mi s-a intamplat sa-i intalnesc mai des. Normal ca o astfel de scena intriga si te face curios. Ma intrebam de unde vin si cine or fi, pentru ca oamenii ofera pur si simplu un spectacol de cinema. Pana intr-o zi cand o doamna i-a cerut lui Ticu pe FB un autograf pentru o prietena din Bucuresti care iubeste muntii, voia sa i-l dea cadou de ziua ei. Cand a venit sa ia autograful, am cunoscut-o si pe doamna care l-a cerut, se numeste Brandusa, este nascuta la Fagaras, cu facultatea terminata la Brasov, si traieste acum, culmea, la cateva case de noi. Senzational este faptul ca Brandusa este calareata dupa care mi se scurg mie ochii, campioana nationala de anduranta ecvestra, cu o poveste incredibila, si la fel de fericita sa ne intalneasca pe noi cum am fost si noi sa o cunoastem pe ea. Astfel de istorii exista, uneori ne lovim de ele, merita spuse si date mai departe. Doar asa vom indrazni si noi sa ne purtam ca si cum viata asta chiar merita traita. Promit oricum ca povestea Brandusei, a celor cinci cai, doi copii si un sot sa fie prima de pe site-ul pe care m-am decis sa-l lansez in curand.
Unde te simti acasa?
I.P.: Este de inteles ca acolo unde sunt ai mei, dar daca ne referim la un loc anume, pana de curand as fi raspuns fara sa stau pe ganduri ca la Iasi, orasul unde simt inca cel mai bine cum se schimba anotimpurile. Mirosurile de primavara cand se trezeste orasul, muntii de frunze cu care se acopera toamna Copoul sau stradutele inguste pe care ti se pare ca doar tu le-ai descoperit fac parte din ceea ce sunt …
