Marti, de la ora 19.00, la Libraria Humanitas de la Cismigiu va avea loc lansarea cartii „Inima inimiia” de António Lobo Antunes, un volum de proza scurta in care personajul principal este Lisabona copilariei autorului.
In prefata volumului, Dinu Flamand noteaza: „Cronicile lui Lobo Antunes sunt dovada faptului ca pentru a ajunge la proza nu e suficient sa stii sau sa poti relata o intamplare, sa orchestrezi o suita de observatii sau sa valorifici cateva momente autobiografice. Trebuie sa identifici emotia si sa reusesti ca textul tau sa absoarba culminatia ei, reconstituind-o si chiar amplificand-o prin procedee de o subtila onestitate. Substanta epica din aceste scurte texte (iar uneori si din romanele ample ale lui Lobo Antunes) este ca si inexistenta. Dar aici, in doua, trei file,se condenseaza totdeauna cate un moment cu amploare temporala nebanuita, pulsand de viata, caci pulseaza in text viata scrisului – totul transportat de aceasta fraza-ostinato, de profund lirism, adica permanentul monolog, energia vitala a imaginatiei. Fraza lui António Lobo Antunes e dovada faptului ca nimic nu-i este imposibil cuvantului sa semantizeze. Si ca literatura ramane o glorie a vointei de a sarbatori existenta, surprinzator de tonica tocmai atunci cand atatia nepriceputi sau falsi auguri instituie doliul ei”.
Mahalaua Benficai
Dar iata cum arata Lisabona plina de vraja a micului Antonio, un pusti blonziu, pasionat de hochei, de jocul cu bile si de nevasta lui Sandokan:
„M-am nascut intr-o mahala a Lisabonei, la Benfica, pe atunci o stransura de mici gospodarii, despartite de stradute inguste, cu case scunde, loc unde le auzeam seara pe toate mamele tipand – Viiiiiiiictor, o strigare care, plecand din strada Ernesto da Silva, atingea berzele cocotate pe varfurile celor mai semeti arbori si ineca paunii in lacul de sub plopi. Am crescut in preajma micului castel de la Portas care ne separa de Venda Nova si de Drumul Militar, intr-un tinut ale carui posturi de frontiera erau drogheria domnului Jardim, bacania Chelului, patiseria domnului Madureira si merceria havaneza a domnului Silvino, iar dupa-amiezile imi placea sa lalai prin atelierul de cizmarie al domnului Florindo, care pingelea pantofi intr-o odaie intunecata, inconjurat de cativa orbi asezati pe taburete, toti imbibati cu un amestec de miros de piele si de mizerie ce-mi ramane in amintire, singurul miros de sfintenie cunoscut de mine.
Doamna Maria Salgado, mica, negricioasa, imbracata mereu in doliu, transporta Sfanta Familie intr-o cutie mica, din casa in casa, iar bunicii mei duceau si pastrau in salon aceste trei figurine din teracota, timp de cincisprezece zile, sub un clopot de sticla ce se aburea, in jurul caruia servitoarele puneau lumanari aprinse.
Am crescut alaturi de domnul Paulo, cel care repara cu sfori si bucati de trestie aripile vrabiilor, si alaturi de familia Ferra-o-Bico, a carei matusa fugise cu un tigan si stia sa citeasca pe plaja liniile din palmele oamenilor, imbracata si ea de sus pana jos in negru, ca vaduva unui marinar niciodata revenit la tarm. Prietenii mei purtau nume teribile …
