Mircea Cartarescu a incercat sa ne lamureasca de ce iubim femeile, iar noi incercam sa intelegem de ce il acuza Securitatea de plagiat, dupa ce a publicat prima sa carte. Daca o fi fost cu adevarat plagiat, sigur ne vor spune intr-o zi criticii literari. Altceva insa este cu adevarat interesant. Ofiterul care a intocmit nota, pe baza informatiilor primite de la sursa MIHU, parea preocupat nu atat de faptul ca un tanar a copiat pasaje dintr-un alt autor ci, mai degraba, ca nu se iau masuri, precum in cazul scriitorului Eugen Barbu. Cel din urma fusese acuzat de plagiat chiar de breasla si blamat de Uniunea Scriitorilor, in timp ce Cartarescu a fost premiat.
„Cartarescu Mircea, nascut 1 iunie 1956. Fiul unui activist”. Asa incepe o nota a Securitatii din iunie 1983 care-l privea pe scriitorul Mircea Cartarescu, pe atunci un tanar profesor de limba romana la o scoala generala din Bucuresti. Respectiva nota, intocmita pe baza informatiilor primite de la sursa MIHU, este o „capodopera” aproape abisala, putem spune. De la inceput, aflam ca obiectivul, care publicase deja o carte premiata de Uniunea Scriitorilor, era un tanar „serios, taciturn, poate chiar retras”. Dar, atentie, modul in care el ajunsese la poezie a fost unul „paradoxal”. Poate ca nu va vine sa credeti, dar asa sta scris in nota. De ce paradoxal? „Inca din anul I al facultatii- scria cel care a intocmit documentul -, in conditiile modei universitare a analiticii stereotipurilor fictiunii literare si prin alte discipline semiotizate, el (Cartarescu-n.n.) isi incepe, in gluma si cu cunostinta colegilor, exercitiile de constructie a poeziei, prin montajul unor sintagme sau chiar pasaje din diferiti autori; pastisa si plagiatul apar asadar ca niste jocuri, indicand labilitatea discursului poetic, tehnica fiind in esenta aceea enciclopedizant -alexandriana, a unui T.S. Eliot.” Marturisesc ca am inspirat si apoi expirat puternic dupa ce am citit aceasta fraza – care frizeaza absurdul, ca tot vorbea securistul de paradox – rarisima insa in arhivele Securitatii. Nu stiu ce a inteles ofiterul din ce ii asternuse informatorul pe hartie, inainte de-a intocmi propria nota pentru superiori. Dar suntem aproape siguri ca sursei MIHU care, la randul sau, „vedea enorm si gandea monstruos”, ii apartin cuvintele pe care securistul le foloseste cu un umor involuntar rar intalnit. Chiar si Caragiale ori Mark Twain ar fi ramas cu gura cascata. Mai banuim si ca superiorilor carora le era destinat documentul le-a cazut fata. Va dati seama in ce dilema au intrat ei citind despre „analitica stereotipurilor fictiunii”, fie ea „pastisata” ori nu.
Asadar, conform notei secrete, Mircea Cartarescu avea o labilitate a discursului poetic pentru ca inca de la primele sale poezii, a fost un plagiator care urma tehnica „enciclopedizant-alexandriana” a lui T.S.Eliot. De unde tragem concluzia ca informatorul MIHU nu-l avea deloc la suflet pe tanarul poet. In schimb, securistul care-l avea in obiectiv pe Cartarescu se uita la sursa lui ca la Dumnezeu, redandu-i fiecare cuvant in notele sale, ulterior citite de niste sefi mai mult decat nedumeriti dupa lectura. Insa, indignarea celui care a intocmit nota, transmisa banuim tot de catre informator, se amplifica. Citind documentul, constatam ca ofiterul era din ce in ce mai revoltat ca poezia lui Cartarescu este luata in serios la „Cenaclul de luni” al Universitatii, condus de Nicolae Manolescu, sau de cenaclul „Confluente”, patronat de ziarul „Scanteia Tineretului”, oficiosul Uniunii Tineretului Comunist, dar si de catre criticul Alexandru Stefanescu. Mai ales ca, in opinia securistului, poezia lui Cartarescu era „una net livreasca, chiar din punctul ei de plecare si, ca de obicei, in aceasta epoca, ironica, parodica”. Adica, foarte departe de ce credea ofiterul ca astepta partidul de la tinerii scriitori. Ma indoiesc insa de faptul ca securistul chiar cunostea sensul tuturor cuvintelor folosite in nota. Cert e ca nu-l placea deloc pe Cartarescu, care facea parte din „grupul poetilor in blugi” pentru ca era „exclusivist si infatuat”. In nota, poetii in blugi erau comparati cu cei din anii ?40 care, la vremea lor, se afirmasera tot prin „refuzul unei generatii metafizice, prin cinism si prin lipsa de iluzii”. Banuim ca fraza apartinea tot sursei MIHU.
E foarte greu de incadrat o asemenea nota. Atipic, stufos, dar mai ales „doct”, documentul nu continea informatii care sa-i fi interesat in mod deosebit pe sefii politiei politice de la acea vreme. Copiind mot à mot informatiile primite de la sursa MIHU, ofiterul conchidea ca poezia acestor tineri, in frunte cu Mircea Cartarescu, este, de fapt, un fel „de montaj al cotidianului”. O poezie „ironica, sarcastica, inclementa si fara nici o iluzie asupra propriei arte, a valorilor premergatoare, a lumii ca realitate locala si imediata sau globala si departata.” Ei, si ce? probabil ca au spus sefii cei mari din Securitate, enervati la culme nu doar pentru ca nu stiau ce inseamna inclement, ci mai ales ca nu pricepeau nimic din povestea cu „realitatea locala si imediata sau globala si departata”. Atata timp cat respectivele versuri nu erau recitate la televizor, ci doar la cenacluri ori tiparite in editii restranse, nu exista pericol pentru regim. Care sa fi fost totusi rostul academicei note? Credem ca raspunsul se afla in finalul acesteia. Totodata, intelegem si de ce, inca de la inceput, se insista pe faptul ca Mircea Cartarescu „pastiseaza” si „plagiaza”. Asadar, la sfarsit, se atrage atentia ca in volumul sau de debut „Vitrine, faruri, fotografii”, din 1980 (titlul real, „Faruri, vitrine, fotografii” -n.n), Mircea Cartarescu ar fi copiat un pasaj de jumatate de pagina din cartea altui autor. „Un fapt demn de remarcat – isi incheia ofiterul pretioasa nota – este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu, caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionla in ?Romania literara?, incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din ?Tristram Shandy? de Lawrence Sterne (Editura pentru literatura universala, 1969, pag.194). Pentru un asemenea tip de plagiat, Eugen Barbu a fost reprobat de conducerea Uniunii Scriitorilor, tanarul poet, insa, este distins cu premiul aceleiasi uniuni.”
Lasam criticii literari sa se pronunte in aceasta chestiune. Noi constatam doar ca ofiterul care a intocmit documentul plangea mai degraba de mila Conului Jenica, tocmai prins cu plagiatul in traista de catre cei din breasla sa. Mai mult, autorul notei „l-a dat in gat” pe Cartarescu, ca sa arate superiorilor ca Eugen Barbu nu e singurul pacatos. „Sa moara si capra vecinului”, sa fi gandit ofiterul, crezand ca le face pe plac superiorilor? Era normal ca autorul notei sa-l apere pe Barbu, tinand cont ca relatiile dintre cel din urma si Securitate au fost excelente, dar toata povestea asta nu avea totusi nici o miza. Pentru ca Securitatea il iubea pe Barbu neconditionat. Daca nu am avut o presa libera inainte de 1989, am avut o politie politica ai carei ofiteri scriau tot timpul. Dupa cum se vede, nu erau urmariti doar de cei care savarseau delicte impotriva regimului. Securitatea exploata cu sarg si informatiile din articolele care „denuntau chiar procedeul plagiatului”, dupa cum s-a exprimat poetic ofiterul care a intocmit nota despre Cartarescu. Un mare colectionar de cuvinte, chiar daca sensurile acestora ii scapau in mare parte.
(Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152)
